Nasul de aur
Era copil când a fost răpit de bulgari. Ajunsese cu caii și caprele lângă insulă, un reper știut din ziua în care bătrânul Marulis, cel mai vârstnic dintre fiii ginții, îl marcase în mintea sa.
- Până aici e voie să vii. Dincolo e pământul jupanului. E cazul să spun încă o dată?
Își amintea de bătrânul care obișnuia să întrebe dacă trebuie să repete. Nu doar pe el. Era înțeleptul ginții Marulis, omul de care toți țineau seama. Și străinii...
Plecase imediat cum apăruseră zorile și a mers pe o cărare știută atât cât să ajungă la momentul când animalele obișnuiesc să ia masa în tihnă. Ele se risipesc printre pomi, iar el se întinde să moțăie până când...
Nu a ajuns acolo deoarece a fost înconjurat pe drum de un pâlc de călăreți înarmați cu arcuri și dăgi, care vorbeau într-un limbaj neînțeles. Erau mici de statură, aveau cap alungit, lipsit de păr, și ochi dușmănoși. L-au dat jos, fiindcă era călare, l-au prins de gât cu o funie și l-au alergat în urma unuia dintre caii lor sălbatici. Erau într-atât de răi caii aceia că dădeau să-l muște! Oroles, astfel se numea copilul de get, nu mai văzuse asemenea oameni... Dacă erau oameni! Nu semănau cu Getes, cu Belegeizetes, nu erau Avari, nicidecum Eleni ori Romei, iar copilul nu știa mai mulți. Erau îmbrăcați cu blănuri, chiar la picioare și țineau la gât coliere cu colți de lup. Purtau un cap de câine într-o lance și micul get s-a temut că următorul cap înfipt în țeapă va fi al său.
A fost dus pe insulă cu o plută și îndemnat, deloc binevoitor, să participe la înălțarea unor parapete care apărau o mare incintă. Acolo a găsit numeroși alți prizonieri pe care stăpânii îi foloseau la tăierea copacilor, decojirea și ascuțirea lor, deoarece păreau să se aștepte la un asediu.
Astfel a participat micul Geta la izbânda bulgarilor în lupta de lângă insula cu pini, numită Peuce de greci (Frumoasa), în contra celui de-al patrulea Constantin, bazileul romeilor, la trei sute cincizeci șase de ani, potrivit calendarului iulian, după istoricul conciliu de la Niceea, cel care a instituit adorarea lui Iisus din Nazaret ca fiu, lipsit de echivoc, al lui Iehova (numit de romani Dominus).
Dar pe atunci bulgarii nu aveau respect pentru Mesia. Ei erau încă adoratori ai Soarelui și Lunii, ai misteriosului zeu Tengri, care îi trimisese dincolo de Danubiu, ori Istros, promițându-le un nou imperiu.
Geta – nume dat sclavului get – a devenit proprietatea lui Beler, unul dintre sfetnicii hanului Isperih, iar acest Beler a fost ispitit de un șaman să-l ofere lui Tengri pentru a izgoni Luna neagră din viața și destinul său și a devenit proprietatea lui Iagon, totodată discipolul său.
Iagon l-a învățat limba greacă, deși el nu era grec, și pentru asta avea să-l pomenească recunoscător toată viața.
- Ber Tengre (adică „Pe Tengri”) îi zicea Iagon bulgărește, n-am văzut un om tânăr mai prost și mai murdar decât ești tu! Cum să o slujești tu, nesimțitule, pe Umay, zeița natalității, sub privirile soțiilor hanului? Mă pui în pericol de moarte, nespălatule!
Cum să fi fost altfel? Te murdăreai fără să vrei umblând prin tină, udat de ploi, cu picioarele goale, și nu vedeai decât rareori apa de râu, iar vechii stăpâni te lăsau să puți ca bălegarul de cal. De-aceea te disprețuiau. Iagon avea principii. Slujitorii săi erau obligați să se curețe cât mai des, să folosească lucruri cu miros de flori și să stea departe de restul sclavilor. Dormeau cu toții, alături de preotul-șaman, într-o iurtă pe care o împărțiseră astfel încât să cuprindă și obiectele de cult. În zilele reci, de iarnă, se curăța o parte din incintă pentru a primi conducătorii clanului, atunci când se făceau purificări și sacrificii. Măcar ei puteau sta la căldură, deoarece se ținea continuu focul arzând, iar de el se îngrijea unul dintre sclavi. Dacă focul se stingea, sclavul își pierdea viața. Era spiritul viu al clanurilor și fusese aprins înainte să părăsească marele Onogudur, imperiul pierdut al bulgarilor.
Iagon avea patru sclavi și între ei doar unul era bulgar. Cum ajunsese acesta sclav era greu de înțeles. Posibil să fi greșit cândva grav. Era mai vârstnic și de el trebuiau să țină toți seama deoarece avea calități: știa limbajul bulgarilor, se considera superior celorlalți, se simțea ușor jignit și era ranchiunos. El se îngrijea ca focul să rămână veșnic viu.
De câinii sacri se îngrijea Vego, un kazar cu dinții ascuțiți și ochii oblici. Erau nouă câini pe care Vego trebuia să-i hrănească, să-i curețe, să-i plimbe și să-i supravegheze. Câinii aceia ascultau de Vego de parcă le-ar fi fost stăpân. Ei nu puteau înțelege că situația lor specială era cauzată de credința veche în câinele de aur, cel existent la facerea Pământului, a Lunii, Soarelui și stelelor. Câinii erau oferiți lui Tengri, zeul cerului, de câte ori se cerea acestuia un privilegiu. În jertfirea câinilor sacri și înțelegerea semnelor, Iagon era singurul calificat.
Al treilea sclav era slavon, din tribul Strymon. Altfel de unde să fi auzit de existența acestui neam? Pe Strymon și pe Geta, Iagon a vrut să-i inițieze în arta sa.
Iagon avea știință de credințele populațiilor locale. Știa, spre exemplu, de marele Bog, zeul atotputernic al slavilor, de Zamolxis, cel care viețuia în adâncuri, despre Teos, care purta numeroase denumiri, la greci, la romei dar și la vlachii care locuiau încă pe întinse teritorii. Toți zeii stăpâni pe numeroase triburi se închinau lui Tengri, conducătorul din cer al rostului acestei lumi.
Pentru a intra în contact cu zeitățile care îl ajutau pe Tengri, trebuiau cunoscute vorbele, iar vorbele nu puteau fi rostite în stare conștientă, era necesar să-ți provoci starea de transă. Era greu, dacă nu imposibil. Dar asta aveau de învățat cei doi discipoli de la Iagon, fără să știe că doar unul dintre ei avea învoire să rămână în viață după ce ajungeau să-i stăpânească arta. În plus erau numeroase procesiuni cauzate de nașteri sau decese, de evenimente când zeii luau decizii inițiate de oameni sau când se arătau semne pe care nimeni (exceptând un zeu) nu le putea explica...
Încă nu ajunsese să înțeleagă pe deplin cum trece timpul când Geta a cunoscut-o pe Daor, una dintre fiicele temutului han Isperih. Deși avea capul, prin tradiție, alungit, Daor nu avea fruntea teșită ceea ce îi dădea aparența de femeie străină. Datorită acestei înfățișări Geta a greșit adresându-i câteva cuvinte bulgărești, cunoscute deja:
- A cui ești tu frumoasa?
Deoarece „frumoasa” nu a răspuns a încercat folosind a doua limbă abia învățată:
- Frumoasă domniță, cine e stăpânul tău?
Daor știa să vorbească grecește și i-a răspuns folosind aceeași limbă:
- Sclavule, nu ai învățat să respecți fiica hanului?
Atunci și-a înțeles gafa și s-a aruncat la pământ cerșind clemență, deoarece nu o recunoscuse. E drept că umbla singură prin tabără, fără măcar una dintre femeile care o însoțeau oriunde se ducea. Daor l-a iertat însă nu l-a uitat, astfel că s-au revăzut la procesiunea cauzată de înmormântarea cneazului Igor, marele aliat al bulgarilor, care fusese ucis într-o luptă cu avarii. Imediat a fost trimis fiul hanului, Tervel, și a doua sa fiică, Daor, împreună cu Iagon, preotul. Daor știa deja că Geta e sclavul lui Iagon și se pregătea să devină preot. L-a întrebat dacă reușise să învețe bine grecește și auzind că se străduise, a vrut să vadă ce știe și astfel, întrebându-l, a ajuns să-i cunoască numele adevărat (avea nume de rege – fără a fi el însuși fiu de rege – care în greacă se rostea ornio, adică vultur), cum erau membrii ginții sale și viața sa înainte de sclavie. Daor l-a auzit spunând de bătrânii lui care vorbeau cu mândrie că sunt urmași ai unui mare popor ce stăpânise nu doar ținuturile de la unirea Danubiului, numit de ei Donaris, cu Pontul Euxin, ci tot pământul până la munții cei înalți și chiar mai departe, dar vremurile acelea glorioase apuseseră demult.
Daor i-a spus lui Iagon că îi dorea sclavul, pe Geta, și era dispusă la o bună ofertă, care includea doi dintre sclavii săi tineri, însă preotul i-a replicat că tocmai pregătise ritualul de pado perușem care s-ar fi petrecut exact la începutul acelei zile, dacă nu ar fi fost obligați să participe la incinerarea marelui cneaz, acest ritual presupunând scopirea celor doi ucenici care se pregăteau să-l înlocuiască în ziua când el nu mai putea fi disponibil, urmată de eliberarea și numirea lor, deoarece nu fuseseră numiți. „Prin urmare mai există unul, a zis Daor, și te poți dispensa de Geta.” „Nu, a zis Iagon, pentru că este mai înzestrat decât celălalt.” Daor s-a văzut nevoită să apeleze la influența fratelui său Tervel, moștenitorul tronului tatălui lor, Isperih.
- Pentru ce îți trebuie acel sclav, a vrut să știe Tervel?
- Este un sclav învățat. Am nevoie de el. Ajută-mă! Iagon vrea să-l scopească...
- Dar e un sclav, pe Tengri! Sclavii nu sunt oameni.
Geta a aflat că fusese cedat fiicei lui Isperih când au plecat înapoi spre marea tabără a bulgarilor. Acolo era forfotă mare deoarece războinicii se pregăteau de bătălie cu nemiloșii dușmani care îi alungaseră din Marea Bulgarie, khazarii. Nu departe de tabăra luptătorilor, slavii, aliații lor care dominau mare parte din câmpia Danubiului, organizaseră o așezare din construcții de piatră, care adăpostea oamenii locului, împrejmuită cu valuri de pământ și piatră, cu scopul de a fi protejată de atacuri ale populațiilor inamice. Aceasta era cetatea cunoscută sub numele de Pliska.
Ajungând în anturajul domniței Daor, orizontul cognitiv al sclavului Geta s-a lărgit cu fiecare zi care trecea. A aflat de existența acestor așezări oriunde în lumea mare, iar cea mai renumită era Constantinopolis, o cetate râvnită de cei mai puternici hani, cezari, califi sau regi, cu cele mai mari armate. Putea cuprinde micul sclav aceste puteri colosale cu mintea? Prea puțin. Fusese impresionat de procesiunea incinerării cneazului, văzuse o parte din armata acestuia, dar, era un simplu sclav, lipsit de putere și nimic nu îl scosese din starea de totală supunere față de stăpâni și de zei.
Prezența în micul univers al marii fiice a hanului l-a îndreptat spre educație. A fost nevoit să-l suporte pe învățatul elen Iagurtes care i-a destupat, atât cât a fost necesar, canalele obturate, spre cunoașterea lumii. A fost inițiat în filosofie, geometrie, desen, atletism și știința războiului. Astfel s-a format Oroles în doar trei ani, după ce și-a recăpătat numele.
Avea vârsta când abia îi creștea părul pe față și pe corp atunci când Daor a fost oferită ca soție marelui cneaz Olgar, conducător al celor șase triburi slave aliate, iar acesta a fost invitat la procesiunea de încoronare a noului imperator Iustinian, care se petrecea la Constantinopolis, cea mai mare metropolă din acele vremuri.
Suita unui mare conducător avea mereu un număr egal cu fala acelui personaj. A cneazului Olgar era formată din aproape optzeci de persoane și ocupa o lungime de patru stadii pe un drum lat de zece pași.
Sclavii erau lăsați la urmă pentru a duce lucrurile folosite de stăpâni, dar și lăzi cu hrană pentru oameni și animale. Pentru cărat foloseau asini și cârca personală. Stăpânii erau călare pe cai dar caii slavilor nu erau asemănători cailor bulgari. Erau mari, lenți, placizi...
De ce fusese invitat cneazul, iar hanul nu? Deoarece înainte de a deveni inamici, slavii și romanii estici, numiți romei, fuseseră în bune relații. În amintirea acestor bune relații, cneazul, care nu era deloc tânăr, fiind fratele lui Igor, cel care abia urcase în Slava, își permisese un mărunt ocol al termenilor înțelegerii cu frații bulgari, și acceptase invitația. Strategic însă, câteva dintre iscoadele sale aveau de spionat modul în care putea fi abordat și escaladat marele zid ce împrejmuia orașul... Cât despre hanul Isperih, acesta n-a fost deloc iubit de romei.
Oroles a mers cinci zile până să vadă uimitoarele ziduri ale celebrei cetăți. Se spunea că este înconjurată din trei părți de mare și e practic de neînvins. Chiar de-acolo, de pe colinele acelea acoperite de măslini sălbatici se auzeau clopotele marii catedrale, acel templu măreț în care se celebra zeul Dominus (Teos) și unde, se credea, va fi numit august și imperator, fiul defunctului Constantinos Neos – Constantin cel Nou (sau Constantin al IV-lea).
Dar nu s-a permis tuturor să intre. Cneazul avea o suită prea mare. A venit după un timp, supărat că este deranjat, chiar șeful turnurilor de pază, care nici măcar nu era dintre patricieni, și i-a întrebat neprotocolar dacă au loc de înnoptat. Auzind că există așa ceva, a cerut conducătorului acelei gloate barbare să renunțe la jumătate dintre însoțitori și să le caute găzduire în afara zidurilor. Oroles a fost nefericit să rămână afară, în condiții mizere, așteptând stăpânii. Ploua, stăteau în ploaie, nimeni nu voia să-i primească deoarece se vorbea că sunt tâlharii care jefuiesc Thesalloniki. Deși le cunoștea limba nu avea învoire să vorbească localnicilor. Romeii le erau vrășmași. Pentru ce își primejduia viața cneazul? Și nu doar pe-a lui…
Se lăsase demult întunericul când s-a auzit mare zarvă dinspre Poarta de Aur și a ajuns la ei, la oamenii cneazului, un manipul de sulițași, iar cel care-i conducea a strigat pe limba lor:
- Care dintre voi știe să conducă un car de luptă?
- Ego, a zis Oroles. Xero!
Adică „Eu știu”. A fost imediat luat de-acolo și urcat pe cal în spatele unui soldat. Nici nu le-a păsat că e sclav. Era un furt, luau lucrul unui proprietar. Nu se înțelegeau între ei, iar sclavul Oroles nu avea învoire să comunice… Nu s-a știut că abia vorbise soldaților romei.
Ajuns înăuntru Oroles nu a avut timp să se uimească privind ceea ce nu credea că poate fi posibil. Un drum tăiat în piatră printre locuințe săpate în stânci. Nu era la fel peste tot. Când au ajuns, călărețul a oprit calul brusc și a sărit din șa. Oroles a căzut în față atrăgând râsetul zgomotos al unui grup de oameni îmbrăcați destul de ciudat. Nu s-a temut. Cei mai mulți erau tineri, ca el. A fost întrebat cum se cheamă și le-a zis că numele său e Ornio, adică „vultur”, cum spuneam. Asemenea nume este de luat în seamă. Niciunul nu se numea astfel. Erau aprinse focuri în patru puncte ale unei mari suprafețe, iar pe mijlocul acesteia se vedeau câteva pietre înalte tăiate drept, dar foarte îngust. Pe două dintre ele stăteau nemișcați doi oameni de piatră.
- Ești elen?
- Nu. Sunt getes.
„Gotes”. Despre geți nu se știa nimic. Nici goți nu mai erau. Fuseseră. Cu toții s-au dus la Roma. Constantinopolis era ținta califilor arabi. Arabii veniseră din deșerturile roșii. Își aduseseră propria religie primită din cartea El Kuran, scrisă de un negustor născut la Mecca, numit Mohamed. În cartea aceea Iisus nu era pomenit. Iisus Hristos îi era necunoscut și lui Ornio, păgânul.
- Tu în ce crezi?
Nu a înțeles.
- Ce să cred?
- Cărui zeu te închini?
- Lui Zamolxis...
- Și nu vrei să te creștinezi, păgâne?
Nici asta nu a înțeles.
- Să te rogi lui Iisus Hristos.
- Îmi dă ceva?
- Sănătate.
- Te salvează în luptă...
- Îl rogi să te ajute să câștigi întrecerea de mâine!
- A! Și mă ajută el?
- Întâi să crezi.
Oroles nu a înțeles. Să creadă că va câștiga o întrecere de care de luptă? Asta putea fără a schimba zeul său protector. Despre zeul romeilor nu știa nimic. Cât fusese în apropierea șamanului a putut înțelege cum se face legătura cu divinitatea. Iagon putea, fiindcă a învățat de la alt șaman, mai bătrân. El fusese luat de Daor înainte să afle tot misterul.
Când a sosit comandantul acelor tineri a întrebat dacă sunt toți și i s-a spus că „da”.
- Cine-a mai venit?
- Ornio, gotul.
- Ieși să te văd!
Ornio a ieșit în față.
- Chiar ești un vultur. Te pricepi să conduci o cvadrigă? Un car de luptă cu patru cai?
- Cu patru cai? Cu patru cai nu am condus, dar pot încerca.
Au râs toți.
- Să încerci? Ori poți, ori nu poți.
Pentru ce spusese că știe? Trebuia să știe.
- Pot. Sigur că pot!
- Să faci bine să poți, altfel mâine va fi ultima zi din viața ta.
- Am înțeles, înălțimea voastră!
S-a râs din nou. Poate era bine să vorbească mai puțin.
- Figus e centurion, Ornio. El se ocupă de noi, dar cursa e condusă de un mare patrician, antipathos (proconsulul) Sidonius. Sidonius e tatăl meu.
- Pe tine cum te cheamă?
- Regulus.
- Nu e nume grecesc.
- Nu. E nume de roman. Poți să-mi spui Crestos.
Crestos era un tânăr mai scund, bine îmbrăcat, se vedea că aparține clasei superioare, dar faptul că i se adresa arăta că e o fire prietenoasă. Nimeni nu îl trata ca pe un sclav. Poate nu știau că e sclav... Nu avea niciun semn pe corp să arate că aparține cuiva. Oroles a început să se teamă dacă va fi deconspirat. În cursă cu stăpânii e interzis unui sclav.
- Mâine vom fi îmbrăcați și noi ca centurionii. Cu cască și coama înaltă din păr de cal. I-ho-ho! Am un bici perfect, lung de douăzeci de picioare. Tu ai bici?
- Bici? De unde? Ai uitat cum am fost adus?
- Nu era complet șirul doi de cvadrigi... Ai onoarea să stai în spatele lui Augustus.
Oare e bine să întrebe cine e Augustus? Mult mai bine ar fi fost să știe unde va sta peste noapte și când va avea loc cursa.
- Unde sunt ținuți caii?
- În grajduri, unde.
- Îi pot alege?
- Au fost aleși deja. Caută-l pe Thelios. El are în grijă caii înainte de întreceri, aici la Hipodrom. Vezi că nu e grec. Se trage din neamul acela spurcat de coloni care vorbește latina vulgară.
„Aici, la Hipodrom?” Cunoștea și locul. De Thelios nu se temea. Și el vorbise aceeași limbă înainte să fie răpit de bulgari.
- Te salut o Thelios! Numele meu este Oroles și am fost născut aproape de cea mai mare apă care se scurge, numită Donaris.
- Te salut Oroles. Eu sunt de lângă cetatea Serdica.
- Și eu sunt get.
Lui Thelios nu i-a crescut încrederea auzindu-l vorbind în limba sa natală. Era totuși diferită... A continuat să vorbească grecește.
- Ce este un get?
- E neamul meu. Se spune că geții sunt răspândiți peste tot.
- Nu știu de geți. Strămoșii mei își au originea în marele neam al tracilor. De ce-ai venit?
- Voi participa la întrecere și vreau să-mi știu caii.
- Tu? Un get? La întrecerea cu Augustus? Nu-i adevărat.
- Îți jur. Am fost luat dinafara zidurilor, noaptea asta. Am fost întrebat numai dacă știu să conduc un car de luptă.
Thelios a căzut pe gânduri.
- E posibil să se dorească moartea noului imperator și tu să fii implicat în incident... Poți fi cauza incidentului. Care e locul tău în cursă?
- Mi s-a zis că voi sta în spatele Augustului.
- Nu. Acolo e locul consulului Tiberiu. Dacă nu s-a retras...
Consulul aducea caii săi, nu erau în grajdurile Hipodromului.
- Îți vor fi aduși cai sălbatici, a presupus Thelios.
Caii de cvadrigi trebuie învățați unii cu alții. Dacă nu se cunosc se mușcă, nu ascultă comenzile...
Oroles a plecat să se odihnească, însă nu a avut somn decât aproape de dimineață. A fost trezit cu zgomot.
- Deșteaptă-te gotule! Vino să lupți pentru glorie! Ha-ha-ha!
Abia îl zărea în lumină pe cel care strigă. L-a lăsat să o facă de trei ori și s-a ridicat numai când a început să-l zgâlțâie. A sărit din hamac și l-a prins de gât.
- Dacă aveam cuțit rămâneai fără cap!
Dar omul l-a azvârlit ca pe un copil și a continuat să râdă. Era cu un cap mai înalt.
- Acelea sunt hainele tale, a zis, arătându-i un costum de călăreț lăsat pe o laviță. N-o să încapi în ele! Ha-ha-ha!
Oroles avea privirea tulbure, o durere în frunte de parcă un topor îi despicase capul și nu înțelegea nimic. Nu se concentra. Centurionul care îl trezise îi fugea prin fața ochilor.
- Ce am de făcut?
- Îmbracă-te! Vino să-ți iei carul și caii!
A ieșit din cort. Era soare, un soare crud care îi răscolea mintea, nu vedea decât soarele și simțea că genunchii i se lovesc de cămașa de zale mult prea mare. Casca îi acoperea ceafa, iar când a tras-o în față, i-a acoperit ochii. Îl dezechilibra. A dat-o jos să privească marele stadion numit Hipodrom. Era un loc magnific, deocamdată aproape liniștit, al cărui vacarm avea să se amplifice imediat cum s-ar fi arătat împăratul. Toți participanții erau acolo, iar sclavii aduseseră carele înainte de a înhăma caii.
Oroles a fost chemat de Thelios. S-a simțit cercetat de trac. I s-a părut că râde.
- Ești naiv băiatule! O victimă sigură. Te rog să nu o iei personal însă nu vei muri doar tu, îi poți ucide pe mulți dintre participanți. Am început să cred că este ideea demonică a noului Augustus. Te-a așezat în spatele său... Îți voi face un dar. Un cal. Înainte să pornească întrecerea spune cu glas tare că unul dintre caii tăi, cel din centru pe dreapta, are o problemă la picior și vrei să îl schimbi. Să strigi tare înainte să plece caii. Calul meu se cheamă Di. El îți va conduce cursa. Niciodată să nu folosești biciul pe el. Îl strigi numai și va ști ce trebuie făcut. Îi va struni pe ceilalți. Nu uita că este calul meu și trebuie să îl aduci întreg... Și să nu porți casca decât în momentul de salut al imperatorului. După aceea arunc-o!
S-a întors. Carul de luptă nu era asemănător celui slav pe care Oroles îl condusese la cursul despre știința războiului, predat de mentorul său Iagurtes. Bulgarii nu foloseau care de luptă. Erau totuși vulnerabile la atacul arcașilor și pullierilor. Aceste cvadrigi erau ușoare pentru cei patru cai puternici. A văzut cum se vor înhăma caii și a înțeles cum se prind curelele pentru a conduce carul. A cercetat cu atenție totul și aproape nu a simțit altceva până când au fost chemați la masă. Era o masă festivă în cinstea împăratului care fusese încoronat de papă și patriarh. Atunci a auzit zgomotul făcut de clopotele Sfintei Sofia. Erau atât de clare și de penetrante încât oamenii simțeau o puternică emoție, priveau cerul și făceau anumite semne cu mâinile și degetele. Oare Dominus e Tengri?
Oroles nu trăise astfel de serbări fastuoase, nu văzuse până atunci un asemenea loc, nu avea desigur altceva decât uimire. Întreaga lui figură era imaginea uluielii. Privea împrejur, privea tribunele, privea flamurile, porumbeii, auzea urale, goarne, trâmbițe, talgere mari lovite... Era un sclav și nu ar fi trebuit să se afle acolo. Era... speriat.
Au coborât subteran într-o mare sală unde fusese aranjată masa, un fel de ultimă masă festivă. S-au mâncat, stând întinși, carne și fructe, apoi s-a băut vin. Au fost serviți de femei tinere și frumoase. Și ei erau tineri și frumoși. Atunci a apărut Augustus Imperator. Au sărit în picioare.
„Ave Augustus! Ave Caesar!”, s-a urlat până ce puștiul acela cu părul rar, auriu și privirea trufașă, le-a făcut semn să tacă.
- Această întrecere este dedicată încoronării. Voi sunteți cei mai buni, iar cursa va fi cea mai bună dintre toate cele care s-au disputat pe Hipodrom, de când a fost construit, fiindcă eu sunt Iustinian, cel mai mare dintre împărații Romei și Constantinopolului.
„Ave...! Ave...! Ave...! Ave...!...” Să trăiască... Deocamdată. Cu toții știau că domniile împăraților nu erau decât rareori durabile. Și dacă domnia primului Iustinian fusese susținută de Pronia lui Dumnezeu, nimic nu promitea că al doilea Iustinian va avea parte de aceleași bune auspicii. Încă se vedeau urmele marelui asediu arab asupra metropolei. Iar pe arabi Imperiul Roman nu îi supusese, după cum nu reușise cu bulgarii... și alte nații, la fel de feroce.
Fiecare a mers la cvadriga repartizată. Caii lui Oroles păreau nervoși dar stăteau încă în locul lor, supravegheați de un sclav. Nu îi văzuse până atunci. Patru cai pursânge, frumoși, cu coama și cozile din păr negru, bogat. Când a prins frâiele în mână i-a simțit că joacă.
- Unul dintre caii mei nu poate alerga în cursa aceasta și aș vrea să îl schimb, a zis cât a putut de tare, să fie auzit în vacarm.
- Nu se poate. Concurenții au condiții egale.
- Ypsilotate (Înălțimea voastră), mă tem că nu voi conduce un armăsar care nu poate călca și trebuie să mă retrag!
Antipathos a privit spre Iustinian, iar acesta a aprobat din ochi.
- Doar unul dintre cai, a zis.
Oroles a desfăcut greu armăsarul din locul său, apoi au alergat împreună spre grajduri. Nu i s-a părut prea nărăvaș, doar după ce a ieșit pe poartă, atunci l-a tras după el. A ajuns la grajd și Thelios i-a dat în schimb un cal pag, roșcat cu pete albe, și l-a sfătuit din nou să comunice verbal, să nu-l bată.
Lui Oroles i s-a părut că a fost privit în ochi de calul acela, așa cum fac oamenii. Tot drumul a vorbit cu el. Calul a fost calm și nu s-a speriat nici de nebunia din Hipodrom. L-a înhămat repede și a urcat în cvadrigă. Tocmai la timp deoarece de sus au fost răsturnate câteva coșuri de flori peste cei patru alergători din primul rând. Acesta era semnalul de pornire.
- Di, a strigat, pleacă!
Calul s-a ridicat în două picioare și i-a tras pe ceilalți după el. I-a mânat ușor din frâie, cu teamă să nu fie răsturnat. A fost lovit de două ori, o dată carul s-a întors, a fost tras pe o singură roată, dar luase viteză și a rămas în cursă. Era singurul competitor fără bici.
- Di, mai repede, striga, Di, la stânga, și trăgea de frâu, iar calul roșcat îi împingea pe ceilalți...
Era uimitor cum se supuneau aceștia. Doar nu era împăratul cailor!
Oroles avusese un cârlan roșcat foarte blând care îi bea apă din pumni și se ținea după el nechezând fericit. Erau doi copii care se distrau alergându-se unul pe altul... Însă nu se numea Di. Nici pete nu avea...
Parcă trecuse prea ușor în fața alergătorilor și privind înainte i-a văzut pe ultimii. Nu era deloc o bună idee să câștige cursa cvadrigelor în ziua în care Augustul Iustinianus abia fusese încoronat. Asta înțelegea și el. Cei care erau ultimii i-au făcut semn să încetinească deoarece cursa fusese oprită.
- Ce s-a întâmplat? Abia am înconjurat stadionul de două ori. Nu trebuia de douăzeci?
Da, e o problemă, iar problema e chiar el. Nu poartă cască, prin urmare nu poate concura. Mai mult, unul dintre invitați se jură că seamănă izbitor cu un sclav al său. Asta poate fi ucigător...
Oroles a tras de frâie și a strigat calului Di să pornească spre poartă. Caii au sărit cu picioarele pe poartă și au deschis-o. Oroles i-a deshămat și a urcat pe Di, apoi a alergat pe străzile cetății pentru a găsi o cale de scăpare. În alergarea sa cu calul pe străzile strâmte, deodată s-a deschis toată aglomerația și înainte s-a ridicat un edificiu incredibil care atingea cerul, de o frumusețe fără egal. Aceasta era Sfânta Sofia, mai mult decât o iurtă a hanului, decât locuința cneazului sau orice minune văzută în Constantinopolis, era un munte modelat de Tengri, de o măreție care-ți tăia respirația. N-a avut deloc timp de extaz. A fugit către una dintre ieșirile care l-ar fi scos în apropierea portului din Cornul de Aur. Inutil de spus că trecerea unui căutat pentru o infracțiune în cetate aducea condamnarea străjerilor care păzeau poarta. Era zi de sărbătoare, Constantinopolul își celebra noul împărat, iar porțile erau păzite cu atenţie.
Oroles și-a luat calul de hăț şi a auzit cum se apropiau urmăritorii săi. Atunci l-a lovit peste coapsă să fugă şi a aşteptat ascuns până au trecut gardienii. S-a trezit singur într-un loc straniu şi necunoscut, vânat de localnici pentru că era străin. În mijlocul acelei disperări a auzit glasul unui bărbat:
- Ai omorât pe cineva şi vrei să fugi din oraş?
Era un bătrân infirm, aşezat lângă zidul unei case, cu haine asemenea încât părea o statuie.
- N-am făcut rău cuiva, dar cred că l-am jignit pe Augustus...
- Pe Augustus?
Oroles a simţit simpatie în glasul acelui om.
- Am părăsit întrecerea de care după doar două ture...
- Fără aprobarea împăratului?
- Nu i-am cerut aprobarea...
- Ha-ha-ha!...
Statuia râdea!
- Te pot ajuta să treci de ziduri, însă trebuie să-mi dăruieşti ceva.
Oroles s-a scuzat că nu are ce să îi ofere. Îmbrăcămintea sa nu era tentantă. Calul ar fi fost... Calul? Calul Di nu putea fi departe. A fluierat şi l-a văzut că vine în trap uşor. Ce animal inteligent! Şi ce repede a fost adoptat de el! L-a luat de frâie şi le-a pus în mâna bătrânului.
- Vezi clădirea aceea pătrată? Trebuie să spargi uşa. Cobori la subsol şi vei găsi o mare conductă de piatră. Cândva pe acolo era adusă apa din golf în cetate. Azi e nefolosită. Mergi prin ea. Te scoate afară, lângă mare.
Oroles s-a grăbit. Bătrânul putea oricând să îl denunţe. A văzut uşa. Era bine prinsă. A spart-o cu o piatră grea. După ce s-a strecurat înăuntru a tras-o astfel încât să pară închisă. Canalul mare de piatră nu pornea de-acolo. Avea o gaură deasupra. A pătruns în întuneric. A mers spre ziduri. Înăuntru nu era apă deloc. Doar pietre şi şobolani. Vedea puţin dar nu a mers mult până să apară lumina de la capăt. A ieşit fericit după ce mersese aplecat şi uneori chiar în patru labe, dar acolo era bine. Era un platou în stâncă, iar sus, în afara zidurilor a văzut drumul pietruit. I s-a părut... Era aşteptat de calul Di. Cum de venise acolo n-a putut afla. Ajungând sus a zărit portul.
A plimbat armăsarul prin fața ambarcațiunilor, până ce a văzut o corabie gata de plecare, capabilă să îmbarce un cal.
Corabia era din Eraclea, o localitate din partea cealaltă a Peloponezului și chiar mai departe. Proprietarul ei, un negustor de ulei și fructe nu a vrut la schimb, pentru o călătorie spre niciunde, calul tânărului. I-a propus, pentru că nu avea echipaj complet, să accepte să dea la vâsle. Era totuși un tânăr prea necopt, însă avea ocazia să se întărească. A acceptat fără rezerve, ceea ce i-a făcut pe oamenii de pe corabie să creadă că e hoț sau mai rău.
Nici cu o corabie nu călătorise Oroles, dar nici măcar nu văzuse marea… I-a fost rău câteva zile însă ușor-ușor s-a întremat. Dar asta s-a întâmplat numai după ce a fost creștinat de un preot care călătorea pe aceeași navă. Era un preot ciudat, acoperit cu o pelerină și o glugă ce îi acoperea capul și ochii și era numit latinește „Excelență” sau grecește „Sfinția Ta”. Numele său părea să fie Laurentius Destates. Posibil ca ultima vorbă să fi avut un apostrof pe undeva.
După ce i s-au rostit vorbele care-l făceau rob al Fiului Divin și i s-a apăsat pe frunte un strop de ulei cu miros de mirt, Oroles a simțit că se însănătoșește, că poate să se hrănească și prinde putere.
Vâslașii erau de origini diverse. Poate toți erau foști sclavi dar în Eraclea nu existau sclavi, oamenii aveau statut de ființe libere, prin urmare era tocmai locul spre care tindeau să ajungă. Mai mult, erau plătiți pentru munca la vâsle și aveau perspective să fie cooptați în echipajul de pe covertă (punte).
– Ce nume-i acesta, „Oroles”? Ce origine ai?
– Ge… Ha! Got.
– Cum ai ajuns aici?
– Am fost servitorul unei doamne bulgare, însă lucrurile s-au stricat în cetatea Constantinopolis și am plecat.
– I-ai furat calul?
– Calul nu e al ei.
Mai mult n-au știut despre el. S-au îndepărtat de zidurile înalte ale Bizanțului, orașul bogat și strălucitor al lui Constantinus Magnus. Împrejur doar mare. Apă cât vezi, valuri mai mici ori mai mari și corabia ca o coajă de nucă, urcată pe vârful talazului ori coborâtă în hău. Navigatorii își țineau corabia în apropierea țărmurilor, cât se putea. Astfel vedeau că vor depăși Peloponezul trecând printre el și insula Kithira, apoi se vor îndrepta spre casă. Când însă au fost luați de valurile unei furtuni și s-au îndepărtat, au știut să se orienteze după stele pentru a ajunge de partea țărmului Italiei.
Nu existau călătorii sigure, nici pe uscat, nici pe mare. Și nu doar din cauza vremii. Deși tâlhăria era pedepsită în toate legile locale, numărul acelor nemernici se mărise continuu și în călătoriile lungi era imposibil să nu-i întâlnești, măcar o dată. Astfel că, pe acest drum înapoi, echipajul corabiei din Eraclea s-a războit cu grupuri de tâlhari venite de pe uscat de cinci ori, chiar șase, deoarece au fost atacați în momentul acostării, lângă Ravena. Cei mai răi au fost slavii de lângă Thessaloniki, înfometați mai mult decât cei pe care îi asediau de… nu se mai știa de când. Aceștia au plecat în urmărirea lor cu două bărci lungi pe care vâsleau câte cincisprezece-șaisprezece oameni. Se mișcau mai iute decât corabia, chiar dacă aceasta era ajutată și de vânt. Au izbutit să scape utilizând foc grecesc, un lichid inflamabil care ardea la suprafața mării și nu era stins de apă.
O dată chiar au urcat tâlharii la bordul navei și s-au luptat cu tot ce aveau împotriva lor. Rar vezi oameni mai disperați și mai cruzi. Nu știu să aibă îndurare fiindcă nimeni nu are îndurare pentru ei. Cinci tâlhari au fost prinși atunci și pe toți i-au spânzurat de catarg. Au stat acolo astfel până au început să pice decapitați… Nu poți supraviețui într-o asemenea lume dacă nu ești încercat de viață. Iar Aurelio, cum deja era numit de toți, avea parte de experiențe care-l formau. Și ce voia să facă? Nu înțelegea limbajul celor care locuiau în Eraclea și nu ar fi putut rămâne acolo. I-a venit în ajutor excelența sa episcopul Laurentius:
– Aurelio, rămâi aici ori vii cu mine la Ravena?
Aurelio, alias Oroles, nu avea o țintă anume, cum de-abia am zis, prin urmare a fost onorat să-i răspundă:
– Vă însoțesc cu bucurie, sfinția voastră.
Cum ziceam, la sosirea în Ravena, o cetate construită în apropierea unei lagune, au fost atacați de o bandă înarmată cu lănci și topoare pe care au îndepărtat-o cu săgeți și cu ajutorul unei catapulte pe care aveau grijă să o aprovizioneze cu pietre de câte ori rămânea fără proiectile. A fost de-ajuns să-i pună pe fugă.
Proprietarul corabiei ar fi dorit să îl oprească pe tânăr, dar văzând că prelatul îl vrea ca slujitor, i-a înapoiat calul și i-a urat un viitor frumos. Văzându-l pe Di alături Aurelio s-a simțit bogat. Avea un prieten și a învățat mai întâi să comunice cu el, abia după aceea cu părintele, cum i-a cerut episcopul să fie numit, „padre Laurentius”. Părintele vorbea în mod fluent latina și greaca, dar cunoștea ceva din limba germanilor, de aceea și-a dat seama ușor că Aurelio nu putea fi got, deoarece nu știa nimic nemțește. Aflând că este get, a vrut să-i laude originea:
– Geții au fost numiți daci de romani și cândva, înainte de noi și bătrânii noștri, dacii au amenințat Roma.
Roma. Ce putea fi Roma? Din ce știa Aurelio, Roma fusese locul de naștere al cezarilor. Iustinian însuși era cezar. Cezari, sau zei în viață. La fel… Asta a înțeles Aurelio din ceea ce i-a vorbit părintele, a fost Isus Cristos, fiul Atotcreatorului. Un zeu în viață. Capabil de miracole incredibile și resuscitat din proprie voință. De unde știa atâtea părintele Laurentius? Studiase cărțile care trebuiau cunoscute. Despre cărți se spuneau multe. Cum se citesc cărțile?
– Ar trebui să cunoști latina.
Părintele Laurentius era bine-cunoscut în acel oraș. Au mers călare până la un mare templu creștin… Inițial, cuvântul „biserică” desemna o comunitate creștină, ulterior denumirea s-a transferat bazilicilor utilizate pentru desfășurarea liturghiilor. A fost o manevră a clerului.
S-au dus direct la Bazilica Apostolilor construită cu aportul unui renumit episcop pe care părintele Laurentius nu îl prinsese în viață. Acolo a fost primit cu recunoștință de prelați, iar lui Aurelio i s-a găsit loc de odihnă și calului un colț liber în grajd.
Ce să faci într-o cetate necunoscută, departe de orice persoană în care să se încrezi? Chiar părintele a dispărut și a rămas ascuns, iar băiatul a fost preluat de câțiva oameni îmbrăcați în veșminte grele de lână cu glugi pe cap, rași, adică fără barbă, dar bătrâni, evident, care l-au tras de mână să îi urmeze și, mergând astfel pe străzile pietruite, au ajuns la loc retras, într-un careu de clădiri mici și au găsit o mulțime de oameni identici, tăcuți. Aurelio gândind imediat că a devenit prizonierul acelor indivizi și-a făcut planuri de evadare. Trebuia să îl recupereze pe Di, însă nu-și amintea bine pe unde venise. Apoi a venit la el un bătrânel cu privirea blajină și i-a zis că se cheamă „padre Francisco”.
Părintele Francisco i-a fost profesor de limba latină. Era o limbă greoaie și în mare parte inutilă, dar i se spunea des că știința aceasta îl va scoate din mizerie. Așa îl vedeau monahii, oamenii ciudați care își consacraseră viața slujirii unui zeu crucificat cu mult timp înainte de ei. Cum îl „slujeau”? Trăiau într-o comunitate în care Isus Cristos era principalul subiect, alături de Dominus și Sfânta Fecioară Maria. Aceasta e Trinitatea, cu amendamentul că se poate înlocui Sf. Fecioară cu Sf. Spirit, dar e numai o măsură a bunului simț religios. Despre Trinitate a citit Aurelius (bătrânul părinte Francisco îi spunea Aurelius) din marea carte Vulgata a sfântului Ieronimus și Novum Testamentum, ambele scrise și rescrise de aceeași oameni care îl întrebau zilnic cum a înțeles ceea ce a reușit să citească. Și râdeau de fiecare dată auzind ce spune, fără să îi îndrepte greșelile. Cei mai mulți erau bătrâni și știrbi. Tineri ca el nu a mai văzut.
Uneori i se făcea dor de calul său și mergea să îl vadă. Vedea că e hrănit dar și chinuit, pus la munci grele. Devenise un cal de povară, săracul. Într-o zi l-a găsit aproape doborât de oboseală. A crezut că moare, dar și-a revenit. De-atunci Aurelius… sau Oroles… și-a tot făcut planuri de plecare.
Venise iarna, o iarnă blajină, cu ploi, fără zăpadă și odată cu ea apăruse și zvonul că Ravena va fi asediată de longobarzi, o populație barbară care stăpânea deja o zonă tot mai mare din ținuturile vechii Italia. Ravena avea autonomie pe care i-o conferea legătura specială cu statul papal dar și cu imperiul bizantin, iar episcopul Laurentius tocmai pentru a cere sprijin împăratului se dusese la Constantinopol.
Longobarzii, deși popor germanic, nu erau la fel de binevoitori cum fusese împăratul Teodoric cel Mare, stăpânul ostrogoților și al întregii Italii, care construise în Ravena două biserici și un palat și făcuse din această cetate locuința sa. Teodoric se creștinase în confesiunea numită arianism, care deja fusese condamnată drept erezie (adică o interpretare neconformă a credinței) de conciliul marilor preoți creștini. Mai direct spus, preotul Arius, cel care produsese doctrina, susținea că Isus Cristos nu ar avea aceeași origine ca Dumnezeu ci e creația Sa. Opoziția papei nu l-a convins pe Teodoric să-și renege opțiunea. Dar tânărul Aurelius fusese adoptat de călugării benedictini, de confesiune catolică.
Din ziua când a început să polemizeze cu bătrânii călugări despre temele citite ori studiate, Aurelius a știut că înțelege. Dar el nu ceruse nimănui să devină călugăr. Avea ce mânca, dar nu mai era liber, iar continua desfășurare a obiceiurilor zilnice, pe care nu le putea ocoli, a aprins în el o revoltă pe care nu a reușit să o stingă. Și într-o zi a răbufnit. Venise deja primăvara, iar vara nu era departe…
Erau doar trei novici și treizeci și doi de călugări în comunitatea din apropierea Ravenei. Cei doi novici mai vârstnici se ocupau de nevoile bătrânilor călugări, în timp ce Aurelius se lupta cu muntele de veselă înainte și după fiecare masă, sau cu servitul mesei alături de ceilalți doi, când voiau să-l ajute… Unul dintre frați supraveghea toată activitatea aceasta și urla de fiecare dată, îi spunea „împiedicat” și „prost”, ba uneori își permitea să îl atingă până când i s-a opus, l-a împins, iar călugărul a căzut și s-a lovit grav cu spatele de o piatră. A fost mare tevatură, frații s-a întrunit și împreună au hotărât să îl alunge din mănăstire. Starețul i-a spus ce a hotărât conclavul și, în mod binevoitor, i s-a înapoiat calul, i s-a dat îmbrăcăminte, o pătură, ceva de mâncare și atât. Ducă-se unde o vrea! Să plece... Unde ar fi putut pleca din Ravena fără a fi atacat de briganzi? Erau vremuri sălbatice…
Între toți, părintele Francisco îi păstra totuși o afecțiune paternă și l-a sfătuit să își caute o slujbă la garnizoana orașului. Era tânăr, avea putere, știa să citească și să scrie, ar fi putut să se descurce bine acolo.
Calul Di s-a înviorat când a simțit că fostul lui stăpân îl scoate din locul acela puturos și a luat din nou mersul falnic și alura de cal de curse. Era un păcat să chinui armăsarul acesta frumos în muncile grele de fermă. Însă la ce altceva putea fi de folos călugărilor? Bine pentru el că nu îl scopiseră.
Garnizoana avea, la rândul ei un campus pentru antrenamente și repaus, cu patru clădiri, chiar cinci dacă se adăuga la număr grajdul, în care erau dormitoare, sală de mese, rasteluri pentru arme, vestiare, dar și o baie romană bine păstrată de sute de ani. Să intri acolo era o problemă. Toți ostașii garnizoanei erau germani la origine, proveniți dintr-un trib marcoman, transmutat în timpul ultimilor împărați, în zona montană din centrul Italiei. Erau prin tradiție angajați în această slujbă pe care o făceau cu seriozitate și dibăcie. Totuși, având în vedere exodul populațiilor în acele timpuri, numărul lor se micșorase constant, iar primejdia invaziei longobarde cerea un efectiv sporit pentru a rezista unui eventual asediu.
Apariția novicelui în călugărie cu calul roșu la poarta garnizoanei a fost neașteptat. Soldații l-au crezut un sol al episcopiei și l-au trimis comandantului fără să-i ceară vreo explicație privitor la prezența sa acolo. Dacă l-ar fi întrebat, în mod sigur îi refuzau serviciul și îl îndepărtau. Așa a primit o șansă. Comandantul garnizoanei nu era membru al comunității germane marcomane, era un descendent ostrogot, iar goții se asimilaseră populației locale. Era italian și vorbea bine limba localnicilor, pe care și-o însușise vrând-nevrând numitul Aurelius-Aurelio-Ornio-Oroles. Comandantul imperial Otto Tullius Regis a vrut să fie rezonabil și adeptul deschiderii spre angajarea de soldați pentru un corp de luptători de altă etnie, negermani. Nu puteau fi conflicte deoarece ar fi avut consemne diferite. L-a primit pe Aurelio și l-a cazat deocamdată singur, în apropierea locuinței sale. Apoi i-a dat ordine să-l însoțească, să-i curețe hainele, caii, așternuturile… în fine, să-i compună scrisorile și să le transmită destinatarilor. Astfel a devenit Aurelio ceea ce mai târziu s-a numit ordonanță de ofițer, deocamdată doar slujitorul său. Serviciul acesta îi ocupa viața și îi sufoca orice dorință de a se emancipa. Ar fi vrut să participe la antrenamente, să devină un bun mânuitor al armamentului folosit de membrii garnizoanei și i-a cerut comandantului să îl încadreze în trupă, însă acesta nu a vrut. Niciunul dintre cei pe care îi știa, nici el însuși, nu era alfabetizat și se vedea nevoit să se adreseze unor diaconi ai bisericii neoniene care îi cereau plată. Cu banii aceia puteau fi echipați și hrăniți doi Aurelio. Nemaivorbind de celelalte beneficii. S-a angajat să-l antreneze el pentru a deveni un bun luptător și chiar din prima zi l-a scos afară să îi prezinte armamentul. Aurelio știa să lupte. Învățase la bulgari și mânuirea armelor nu se uită vreodată. Se pierde abnegația dacă nu o antrenezi. Și i-a arătat comandantului un mod de a roti spada pe care acesta nu o cunoștea. Apoi i-a zis că arcurile nu sunt bine încordate, nu sunt performante. Corzile nu aveau destulă rezistență. Nici lănci de atac nu foloseau. Doar mașini de apărare, un fel de baliste care trimiteau câte o lance grea. Cum să aperi zidurile de invazia unor insecte care le escaladează peste tot? Comandantul a fost uimit să-l redescopere pe acel tânăr.
– Unde ai învățat toate astea?
– Am învățat să lupt în grupul de călăreți ai hanului bulgar Isperih.
– Isperih? Îl cunosc personal pe hanul bulgar, însă poartă alt nume. Bulgarii au stat o vreme în câmpie, aproape de Ravena, dar au plecat spre Roma.
– Da? Probabil sunt mai mulți. Eu nu i-am văzut decât pe fiul și fiica hanului. Și au tabăra nu foarte departe de Constantinopolis.
Aurelio a fost nevoit să povestească viața sa incredibilă comandantului, iar acesta l-a numit secundul său. El a schimbat ceea ce se cunoștea despre războiul de apărare în caz de asediu și a organizat grupuri de atac.
Longobarzii erau renumiți pentru platoșele din fier și zalele metalice care acopereau caii. Cavaleria lor era grea însă eficientă, deoarece era ferită de săgeți. Nu și de lănci. Lăncile acestea erau aruncate cu ajutorul unor benzi de piele speciale la câteva sute de pași, doar de cei antrenați. Un asemenea grup a fost format la sugestia lui Aurelio Getes. În doar câteva luni trecuse de la noviciat în călugărie la aceea de conducător al unui manipul de pulieri și arcași. A fost începutul unei cariere în armată.
Sosirea strategului Ioannis Tullius Veratus a schimbat toate planurile. Deşi episcopul Laurentius solicitase, cu trei ani în urmă, sprijin augustului Iustinian să apere vestigiile antice ale oraşului, între care o mare biserică ortodoxă, acest strateg fusese trimis cu misiunea de a-l constrânge pe papa Sergius să participe la un conciliu ecumenic pentru a accepta reguli impuse de patriarhatul Constantinopolului.
Destule se schimbaseră pe teren în cei câţiva ani cât fusese reţinut Aurelio la Ravena. El nu avea o imagine a mutaţiilor generale cauzate de zeii umani. Nu deţinuse vreodată un domeniu şi nu simţea legile şi taxele care strângeau continuu viaţa particularilor ce trăiau din venitul oferit de munca pământului. A avut intenţia de a se căsători cu fiica un negustor de ţesături, Giovanni Corgeus sau Corgeo, care îi fusese prezentată prin mijlocirea lui Otto Regis şi chiar se văzuseră de două ori. Plictisitoare şi preţioasă, iar Aurelio era un tânăr puţin cam vulgar pentru gusturile ei, dar plăcut la înfăţişare. Deja avea planuri de însurat, când comandantul l-a dus într-un loc în care se găsea excelenţa sa episcopul Laurentius. Acesta le-a spus că militia de la Roma e hotărâtă să se opună corpului de luptători a strategului bizantin şi că aşteaptă garnizoana din Ravena să i se alăture. Nu ar însemna să lase oraşul fără apărare? Nu. Va fi păstrat un efectiv de apărare. Cei desemnaţi de comandant au plecat să facă joncţiunea cu trupele papale. Aurelio s-a aflat printre ei. Comandantul a rămas la Ravena. Trupa număra cincizeci şi trei de oameni, între care cinci călăreţi. Toţi oamenii călare fuseseră numiţi comandanţi ai unor grupări dinainte formate, deci erau cinci grupări. Aurelio conducea luptătorii negermani. Erau cincisprezece şi alcătuiau cel mai prost echipat şi înarmat grup. Şi-au completat echipamentul pe drum. Deoarece nu au plecat împreună ci pe rând, Aurelio şi ai săi – plecaseră primii – au aşteptat restul trupei în popasuri amplasate la încrucişări de drumuri şi construite pentru nevoile drumeţilor. De obicei veneau acolo şi cete de tâlhari. Ei au fost furnizorii armamentului ostaşilor. Nu n-au cumpărat de la tâlhari şi n-au negociat nimic. I-au spânzurat. Nu le-a fost greu să îi descopere. Erau cunoscuţi de toată lumea.
Mergând spre Roma au prins din urmă armata lui Tullius Veratus. Au văzut-o de departe. Nu avea ariergardă şi nu au fost observaţi că spionează. Erau până-ntr-o mie de soldaţi bine antrenaţi. Cum să fi putut lupta cu ei? Doar dacă voiau să se sinucidă. Au aşteptat în apropiere.
Chiar înainte să li se arate zidurile oraşului distrus şi jefuit de cei mai sălbatici dintre barbari, în drumul armatei lui Veratus au fost aşezate obstacole ce conţineau resturi de ruine, puse astfel încât să fie ocolite anevoie şi apoi, din spatele lor s-au arătat arcaşii care au aruncat asupra soldaţilor romei un nor de săgeţi. Soldaţii erau romei şi nu prea. Cei mai mulţi se înrolaseră în thema Tracia şi erau traci şi slavi. Slavii nu se amestecau deloc cu tracii pe care îi numeau vlahi, ori cu armenii sau grecii.
Au ales să alunge arcaşii trimiţind cohortele de călăreţi, dar erau aşteptaţi şi în faţa cavaleriei s-a ridicat un gard de pari ascuţiţi. Atunci strategul a cerut să sune retragerea, considerând că e mai cuminte să aştepte să vină ei. Dar nu a venit nimeni.
Chiar în prima noapte aliaţii slavi au plecat pe furiş lăsând armata lui Veratus expusă atacului duşman. Ce mai era de făcut? Curând s-a aflat că dincolo de pietrele acelea şi de gardul de pari se pregătea de atac un corp de călăreţi bulgari şi total neşteptat corturile taberei abia ridicate pentru a înnopta au fost incendiate. Au intrat în panică şi cu greu s-a adunat o parte a armatei pentru a se retrage ordonat. Când au vrut să intre în Ravena au fost somaţi să plece de-acolo, astfel încât s-au îndreptat spre Tracia unde au găsit ajutor la strategul Cassius, guvernatorul themei.
Această victorie efemeră a gărzilor papale a fost posibilă datorită acţiunii curajoase a grupei de luptători condusă de Aurelio Getes. S-a aflat repede ce se întâmplase, cum s-au infiltrat în tabăra bizantină cei cincisprezece şi ce au făcut. Au pierdut doar doi oameni şi au devastat o tabără de câteva sute de soldaţi experimentaţi.
Aurelio a fost binecuvântat de papă şi apoi a fost prezentat hanului bulgar Omnaran, fiul lui Kuber, nepotul lui Isperih. Bulgarii se împărţiseră în trei hoarde după ce părăsiseră vechiul imperiu. Cei ajunşi în Italia s-au dus până aproape de Roma. Se ştia deja că singura hoardă care se impusese pe un teritoriu întins a fost cea condusă de Isperih, iar nepotul, fiul fratelui decedat, îşi dorea să se apropie de ruda sa. Omnaran a fost surprins plăcut auzindu-l pe Aurelio vorbind bulgăreşte. Apoi l-a invitat să i se alăture. Să meargă împreună spre Pliska. Pe Aurelio nu îl reţinea nimic în Italia, dar să revină printre bulgari nu se putea. Era sclavul fugit al unei prinţese bulgare.
Alungarea trupelor de pedeapsă trimise de Iustinian Augustus nu a adus stabilitate în zonă. Peste doar două luni papa Sergius I a murit, iar noul papă a vrut să fie mai cordial acceptând o posibilă conciliere.
Lui Aurelio i s-a propus unul dintre posturile de subcomandă în militia papală. A gândit că este o oportunitate şi a plecat din Ravena spre locul de campare al militiei de mercenari plătiţi de statul papal, în apropiere de Roma şi cetatea Vaticanului. Nu departe se zăreau iurtele bulgarilor care se aliaseră cu mica armată a Papei. Bulgarii nu se stabiliseră, nici nu se creştinaseră. Erau nomazi. Continuau să creadă în zeul Tengri, altfel zis Cerul, cu tot ce era în, sau pe, El.
Auzindu-l pe Aurelio spunând cu naivitate că obişnuia să fie sclavul cneazinei Daor, Omnaran, revăzându-l, a considerat că a venit timpul să revină lângă ai săi cu un trofeu.
Bulgarii erau învăţaţi de mici să folosească biciurile. Cu cât se maturizau şi prindeau putere, cu atât biciurile erau mai lungi. Le foloseau pentru a lovi, pentru a prinde animale sau oameni. Aurelio ştia să se ferească, dar a fost înconjurat de patru călăreţi, doborât şi târât până la iurta hanului care a poruncit să fie legat şi ţinut astfel, prins de un stâlp, până când şamanul va hotărî ce zi e fastă pentru călătorie. Calul său Di nu a fost capturat, deşi era călare. A fugit singur şi nu s-a știut unde s-a dus.
De atunci a trecut un timp de mutații terestre. Când a fost despresurat Thessaloniki de războinicii care îl asediau, era sigur că mânia romeilor nu se va opri doar la atât. Bulgarii au fost izgoniți din munții Macedoniei și împinși spre Danubiu dar, după o înțelegere între părți, cei ce plăteau tribut aveau să primească de-aici înainte de la cei care încasaseră. Nu e greu de priceput cum merge economia globală. Populațiile opulente le parazitează pe celelalte. Astfel a fost, la fel este și va fi. Sunt necesare anumite condiții să te poți impune, dar nu asta ne preocupă...
Numele Oroles nu s-a mai rostit, nici Aurelio sau altfel… Mai târziu a apărut în anturajul cneazului Olgar un personaj numit Asen, care avea un cal roșu chemat de el Di.
Deşi bulgarii şi slavii de la Dunăre s-au amestecat, legătura lor nu a fost sigură cât timp au avut conducere bicefală.
Olgar nu a murit la Thessaloniki, cum s-a crezut, a căzut de pe cal și și-a rupt gâtul în urma unei curse călare după ce consumase o băutură făcută din malț de orz și grâu. Văduva sa avea copiii încă mici şi a revenit lângă fratele Tervel după ce tatăl lor, hanul Isperih, și-a pierdut viața, dincolo de marea cea mare, într-o luptă scurtă și sângeroasă împotriva khazarilor, dușmanii lor de moarte. Isperih a fost plâns de bulgari, dar nu prea mult timp fiindcă locul lui era asigurat aproape de Tengri, iar Tervel, iscusitul său fiu a fost degrabă ridicat la rangul de han. S-au trimis acreditări spre noii stăpâni ai lumii.
Chiar în acel an împăratul Iustinian fusese detronat și exilat într-un oraș din Taurike, nu prea departe de Constantinopolis, dincolo de Pontul Euxin. Dar cei doi noi monarhi apropiați, nu erau făcuți să se suporte reciproc. Tervel l-a învins pe strategul Cassius și i-a alungat pe romei din spațiul de deasupra munților păduroși (astfel erau numiți de populațiile vechi), iar thema bizantină a Traciei a fost deocamdată desființată...
Cetatea Cherson din Taurike (peninsula Crimeea) a fost construită de negustorii greci, păstrată sub protecţia celor care controlau acea zonă a pontului, populată cu oameni de etnii diverse, îmbrăcaţi ciudat, cu obiceiuri diferite şi limbaje care nu se potriveau. Deoarece se reconstruise sub influenţa imperiului, Cherson păstra încă termele romane, avea o bazilică şi un larg amfiteatru, din nefericire ruinat, dar şi o agora, adică un loc unde se puteau aduna cetăţenii când li se cerea să o facă. Numărul vilelor se păstra, astfel încât se aliniau pe drumuri distincte pentru a permite călătorilor sau localnicilor să ajungă unde îşi doreau în acel... oraş (polis).
Guvernatorul Chersonului, numit de împărat, avea o mare pacoste pe cap, şi anume obligaţia de a supraveghea exilul fostului bazileu Iustinian. Numit Iustinianus Rhinotmetos, deoarece avea nasul retezat, acesta nu era dispus să accepte ordinele sale. În plus, împăratul Leontios, cel care îl exilase, fusese deja detronat, iar Tiberius Apsimarus, noul Augustus, fost droungarios în timpul cât fusese Iustinian împărat, nu avea habar de revenirea vreunui bazileu desfigurat. Iustinian aparţinea unei case prestigioase, avea cunoştinţă de regulile domniei pe tronul imperiului. Împăratul e un sfânt (cândva fusese chiar zeu), iar sfinţii sunt întregi cât sunt vii, nu au cusur.
Atâta doar că Iustinian îşi mascase infirmitatea. Un foarte priceput aurar din Cherson îi lucrase un nas din tablă de aur pe care i-l potrivise pe locul celui natural şi îl prinsese cu două fire dintr-o aţă rezistentă, abia vizibilă, legate în spate, astfel încât să-l poată detaşa. Asta i-a redat încrederea şi dorinţa de răzbunare. Cel care îl adusese pe meşterul aurar era un roman din Pliska numit Asan. Oamenii care se trăgeau din vechii locuitori nu îşi puteau spune „vlahi”. Erau numiţi astfel doar de slavi. Locuitorii imperiului îşi ziceau romani, întreg teritoriul imperiului era numit Romania, deci, chiar dacă nu se înţelegeau la vorbă, erau de un neam. Asan ştia să vorbească atât limba latină cât şi limba greacă, chiar limba bulgară, şi această ştiinţă i-a părut fostului împărat utilă, astfel că a vrut să-l ţină aproape. Au vorbit despre o alianţă cu hanul bulgar, însă Iustinian avea rezerve. După crunta bătălie de la Sebastopolis, când slavii plecaseră de pe câmpul de luptă permiţând arabilor să rămână învingători, Iustinian pierduse orice încredere în aceste populaţii barbare, fără credinţă.
Apropiatul lui, Stephanos, se întorsese de la Baranjar, fieful puternicul Busir Glaven, kaganul kazarilor. Busir se arăta fericit să îl poată găzdui pe Iustinian. Pentru a-i arăta preţuirea, Busir i-o oferea în dar pe frumoasa lui soră Pheolan. O legătură cu familia sa era o asigurare că îl va sprijini să-şi recâştige tronul.
Iustinian l-a crezut pe Busir şi l-a uitat pe Asan. Acesta avea un nume suspect de arab! Zicea că semnificaţia sa e „Cel care înfrumuseţează” sau mai bine „Cel care te face mai bun”. Nu se ascundea să spună că şi-l luase de la un bătrân arab care îi fusese tovarăş într-o neagră hazna bulgară şi îl îmbogăţise cu credinţa acestor oameni într-un dumnezeu bun. Bun? Dumnezeu e bun prin esenţă. Iustinian luptase pentru a anihila maligna credinţă într-un nou Mesia, numit Mani, care se întindea ca o ciupercă în imperiu. Bine şi Rău acestea sunt singurele principii din care e creată lumea şi existenţa fiecăruia dintre oameni, proclama acel individ care a sfârşit-o rău, nu rău, penibil, şi nu din cauza împăratului.
Busir l-a primit ca pe un frate. L-a îmbrăţişat şi l-a poftit să stea pe un tron la stânga sa, deoarece la dreapta era tolănit un tigru deloc supus. Răcnetele sale erau însoţite de hohotele kaganului, la fel de cumplite.
Kazarii aceştia, duşmani ai bulgarilor, erau aliaţi ai Imperiului Roman împotriva arabilor. Cu doar cinci ani (după calendarul iulian, adoptat de Biserică) înainte de nefericita înfrângere de lângă Sebastopolis, cele două armate reuşiseră să pună pe fugă luptătorii arabi (ai califului omeiad Abd-al-Malik) şi îi urmăriseră până aproape de Damasc.
Oamenii nu trăiau mult în vremurile acestea şi nici nu se temeau de moarte, dar nu şi-o doreau, desigur. Războinicii erau lipsiţi de milă. Niciunul nu înţelegea renumitele porunci divine găsite de teologi în nu se ştie ce cărţi sfinte. „Să nu-ţi omori aproapele”? De aceea îl mutilase Leontios pe Iustinian, iar acesta nu avea aceeaşi intenţie dacă l-ar fi găsit în viaţă – şi se zvonea că ar fi fost. Dar pe „departele”, nu încape dubiu, era permis. Acest „departele” nu era chiar om. Nici armatele nu erau create din oameni supuşi unor precepte dumnezeieşti, inventate de... patriarhi. Patriarhul Constantinopolului, Kallinikos îl trădase pe împărat. Îi încoronase pe cei doi uzurpatori. Cum să mai crezi în precepte? Şi de ce să îmbraci cămaşa umilinţei, cum o făcuse Iisus?...
După ce şi-a căsătorit sora cu ex-augustus imperator, kaganul Busir a găsit tinerei perechi un loc, departe de cetatea sa, într-un oraş pe care îl controla, numit Phanagoria, aproape de Cherson.
Lui Iustinian i-a plăcut Pheolan. Avea ochi mari, căprui şi păr negru, bogat... Era o femeie mândră, suplă şi dansa ca o gazelă. A hotărât să o numească Teodora, exact cum era numită celebra soţie a primului Iustinian, zis „Magnus”, despre care Porphyrios scrisese că jucase la circ.
Un monarh care a domnit în Constantinopolis, cel mai mare şi faimos oraş al vremii, să fie investit stăpân într-o aşezare mică şi insalubră cum era Phanagoria, se simţea vexat şi naviga în depresie. Kaganul hotărâse să-l îndepărteze deoarece nu îşi permitea să distrugă buna relaţie cu bătrânul imperiu creştin.
Depresia a fost risipită în ziua de toamnă în care prin porţile Phanagoriei a intrat călare pe un cal pag un bărbos cu pelerină şi glugă deasupra ochilor, care a cerut gărzilor să spună împăratului că îl caută romanul Asan. Nu oricine putea ajunge la împărat dar pe Asan îl cunoşteau şi apropiaţii augustului. Astfel a fost acceptată înţeleapta povaţă, pe care Asan zicea că o cunoaşte de la mentorul său din închisoarea bulgară, că în situaţii fără ieşire ai o şansă dacă apelezi la ajutorul unui duşman nu la un prieten. El putea mijloci.
Şi dacă teama de a face pact cu Tervel l-a reţinut un timp, diperarea l-a convins. Într-una dintre zilele ploioase şi reci, au intrat în cetate doi călăreţi care spuneau că sunt trimişi de marele Busir şi că aveau să transmită ceva chiar lui Iustinian. Au ajuns mai întâi la împărăteasa Teodora, căreia i-au spus că se numesc Papatzys şi Balgitzin. Ei aveau sarcina să o însoţească pe sora kaganului în acea noapte spre Baranjar.
Teodora i-a zis lui Iustinian că Busir trimisese asasini să-l ucidă. Însoţit de străji împăratul a reuşit să îi surprindă pe cei doi şi să-i imobilizeze. Apoi, mânios, i-a întrebat ce intenţionau să facă şi cine îi trimisese. Deoarece nu vorbeau, l-a ştrangulat cu mâinile sale pe unul dintre ei. Celălalt i-a spus că Busir îi propusese lui Tiberius să-şi ucidă cumnatul. Marcat de această mărturisire, Iustinian, care avea o fire brutală, nu s-a putut opri să îl ştranguleze şi pe acesta. Imediat a ordonat să se strângă tot ce aveau nevoie pentru a porni spre Cherson. Pe Teodora nu o putea expune şi i-a cerut să se întoarcă la Baranjar, ceea ce s-a întâmplat. Busir nu a putut să-şi alunge sora.
Aceeaşi zi s-a întors într-un vas pescăresc la Cherson, şi-a adunat susţinătorii şi cu toţii au navigat spre vest, de-a lungul ţărmului. Vasul era destul de încărcat şi au fost prinşi într-o puternică furtună care i-a înspăimântat. În timp ce vântul urla cu furie, unul dintre însoţitori i-a cerut împăratului să promită lui Dumnezeu, pentru a-l îmbuna, că va fi mărinimos dacă revine pe tron şi îşi va cruţa inamicii. Iustinian a spus: „Dacă voi cruţa vreunul îi cer lui Dumnezeu să mă înece aici”. „Aici”, adică între gurile de vărsare a râurilor Nipru şi Nistru. A muri, a trăi, sunt două feţe ale monedei pe care Dumnezeu o dă de-a dura. Ziua aceea a încuviinţat masacrul. Furtuna s-a oprit. Au ajuns la ţărm şi au înnoptat într-o tabără ridicată ad-hoc, aşteptându-l pe Asan care „zburase” călare spre Pliska.
Doar doi cai fuseseră îmbarcaţi, unul era al împăratului, celălalt al lui Asan. Împăratul îi lăudase calul, iar Asan a zis că e mânzul celui cu care îl înfruntase la întrecerea de care din Hipodrom, la încoronare. Iustinian nu avea cum să-şi amintească.
- În ce echipă ai fost?
Asan nu a înţeles.
- Eu am fost în echipa albastră. Ce culoare avea echipamentul...?
- Roşu.
- Aha! Am fost adversari.
- Adversari? Şi atunci de ce mi s-a spus că trebuie să vă susţin?
- Ha-ha! Facţiunea albastră... Facţiunea albastră m-a trădat!
Dimineaţa Asan a revenit însoţit de patru călăreţi bulgari. Toţi aveau căciuli rotunde pe cap, iar Asan l-a asigurat pe împărat că sunt nobili. Cel care îi conducea a vorbit împăratului şi a fost tălmăcit de Asan. În mare, hanul a acceptat să ofere ajutor împăratului detronat dacă imperiul bizantin îi va plăti un tribut generos, dacă împăratul îi va acorda titlul de cezar, adică asociat la conducerea imperiului şi dacă îi va da fiica de soţie. Iustinian avea o fiică din prima căsătorie, numită Anastasia. Ei bine, erau condiţii imposibile. Şi ce ajutor voia Tervel să îi ofere? Cincisprezece mii de călăreţi bulgari şi slavi. Isuse, dar arabii asediaseră zadarnic Constantinopolul de pe uscat şi mare cu sute de mii de ostaşi! Cum să ataci zidurile cu călăreţii? Iustinian ştia ce trebuie să facă. Toate tratatele şi acordurile au fost întocmite pentru a fi încălcate. Nu a existat pace eternă şi nu va fi. Nu-i aici nimic eronat, nici paradoxal. Împăratul a parafat formalităţile, şi-a luat armata şi a plecat spre Constantinopolis.
Unde-şi ţinea Apsimaros (împăratul în exerciţiu) trupele loiale? Trupele loiale aflate sub comanda lui Heraclius, fratele lui Tiberius, numit de acesta patrikios şi monostrategos[1], erau în marş către Constantinopolis, venind dinspre Elada.
Au ajuns înainte să apară vreun ostaş din armata lui Heraclius. Toată populaţia oraşului a aflat că în afara zidurilor era armata fostului Augustus, tiranul Iustinianos. Au încercat să blocheze oraşul. Trei zile Iustinian a căutat să-şi găsească aliaţi în oraş. Dar în cine dintre cei rămaşi putea avea încredere? Toţi apropiaţii săi fuseseră ucişi ori exilaţi. Şi nu făcuse decât bine acelor oameni care îl alungaseră. Pe Leontios îl iertase după înfrângerea ruşinoasă din Africa, în urma căreia Cartagina a fost împresurată de arabi, dar acesta aliindu-se cu duşmanii săi l-a detronat şi l-a mutilat tăindu-i nasul. Pe neamţul acela, Apsimar, îl făcuse droungarios, comandant important în armată. Dar nu îi săturase ambiţiile... Iustinian a strigat străjilor, i-a chemat pe hipathos ori anthipathos, încercând să-i determine să deschidă porţile... Zadarnic. Fuseseră puşi în funcţie de actualul augustus. Deşi facţiunea verde luase partea lui Apsimaros când acesta asediase la rândul său oraşul, cu şapte ani înainte, a fost tentat să ceară ajutorul ei printr-un străjer. Albaştrii erau trădătorii săi. Cu toţii îşi meritau moartea. Atât ei cât şi patriarhul Calinicos. Acest popă lipsit de etică, se aliase cu duşmanii să îl îndepărteze. Nu făcuse oare tot să îi susţină cauza în conflictul cu papa?
Ar fi fost mai curat să i se deschidă porţile. Nu a reuşit să-l vadă pe comisul escubitorilor (gărzilor imperiale). După acele trei zile de dat ocol zidurilor, a ascultat ce avea de zis Asan. Acesta îl întrebase dacă ştie pe cineva din interior care îi rămăsese loial, deoarece puteau pătrunde în oraş, în număr redus, pe unde ieşise el. Împăratul i-a zis că e ştiut de toţi. Odată intrat putea să-şi organizeze acoliţii.
Era luna iulie, mai precis 10 iulie, când a intrat Iustinian pe furiş, noaptea, în oraşul pe care îl moştenise de la părinţii săi. Era însoţit de douăzeci de luptători şi a continuat să înainteze după ce i-a arătat Asan pe unde intrase în canal, până au ajuns în vecinătatea palatului Blachernae. Au luat prin surprindere gărzile palatului şi l-au ocupat fără probleme. De acolo s-a putut organiza lovitura de stat în noaptea aceea. Pentru a lupta împotriva Noumera, garnizoana care apăra Marele Palat, era necesar să fie deschisă una dintre porţile mari ale oraşului şi aduse trupele de călăreţi.
Totul s-a desfăşurat într-adevăr mult mai bine decât se aşteptaseră. Luaţi prin surprindere gardienii uneia dintre porţile care dădeau spre port au acceptat să deschidă poarta, să permită invazia bulgarilor. Aflând că Iustinian preluase puterea în oraş, Tiberius Apsimaros a fugit, însoţit de apropiaţii săi, plănuind să-şi găsească fratele şi să organizeze armata, pentru a reveni la putere.
Justinian s-a impus în seara aceea. Nu a reuşit să oprească trupele sale păgâne să jefuiască oraşul. Avea deja liste cu oamenii pe care îi voia şi pe care îşi dorea să-i spânzure, să umple răspântiile cu ei.
L-a chemat pe Asan şi i-a pus în mână un obiect, o cupă micuţă. Ridicându-şi privirea Asan a văzut că ţinea în palmă nasul împăratului. Iustinian fusese deja dotat cu o proteză mai mare şi mai preţioasă.
- Oh nu, nu te retrage încă! Tu mi-ai fost de mare ajutor şi vreau să te răsplătesc. Îţi pot oferi rangul de vestitores, un foarte important patrician care îmi este alături fiindcă am nevoie de sfătuitori...
Iustinian nu mai avea nevoie de sfătuitori. Se înconjurase de vechii săi oameni. Când s-a văzut îmbrăcat în tunica roz, volănată, prinsă la gât cu o broşă cu fibulă mare, lui Asan i-a trecut definitiv de orice legătură cu viaţa în Constantinopolis. Împăratul îi dăruise şi un mic teren dincolo de Propontis, cu locuitori, să le fie conducător şi a cerut permisiunea să se retragă acolo, promiţând să revină dacă va fi nevoie de el. N-a mai fost.
Evenimentele s-au desfăşurat cum nu trebuiau să se desfăşoare, dezastrele au înlocuit alte dezastre, populaţii însetate de sânge şi înfometate de putere au călcat în picioare visul frumos al oricărei păci... Oamenii erau înghţiţi de o lume tot mai hidoasă.
Asan a încălecat pe calul său pag, fiul lui Di, el însuşi numit Di, şi a ajuns la noua lui casă unde a prezentat hârtiile împăratului care îl împroprietăreau. S-a însurat şi a avut urmaşi, iar urmaşii lui au...
Soarele Asăneștilor a răsărit după ce zilele clanului (sau câinelui) Dulo[2] au apus.
Iustinian a murit decapitat. Nasul său, primul său nas i-a rămas, ca un trofeu imperial, familiei lui Asan. Imperiul Roman, Romania, altfel spus, s-a ofilit încet-încet până s-a învineţit şi a căzut. Romanii însă nu. Încontinuu au visat la renaşterea acestei ţări a lor şi au trimis acest vis din fiu în fiu până când s-a putut. Romania a reînnăscut dincolo de Danubiu. Că au fost mereu trădaţi şi dispreţuiţi de popoare pravoslavnice, turcice şi germanice, asta e soarta unui mare popor doborât şi ros de nemernici. Dar există şi legenda frumosului Phenix. Momentul lui nu a trecut.
Comentarii
Trimiteți un comentariu