Poarta universului

Eram pe val, navigam pe burtă spre una dintre balize și vedeam cum se sparge alt val să mă legene și să mă arunce într-o vale de saramură. Soare, caniculă, marea verde și udă, eu într-un corp și nici măcar acolo definitiv, departe o mulțime roșie de torsuri umane și lumea creată, probabil, de ele. E dubiul meu indolent care spune că paranoia îmi face ochi dulci. –         ... ziceam? –         Că se colorează ca statuile grecești. –         De ce nu își rujează femeile al doilea rând de labii? –         Măgar detestabil! Ce-am zis frate greșit? Înțelegem prost taboo-rile. Am risipi incertitudinile privitoare la frumusețe. Mi s-a uscat gâtul de sete! O bere să vină, să vin...

  Ce să zic? Mă duceau pașii, mă grăbeau înapoi, acasă! M-am uitat la stradă, la drumul de pământ cu noroi pe-alocuri și... o fericire majoră, îmi venea a râde prostește, mă... mă... mă lătra și câinele Florea... „Ha-ha-ha-ha-ha! Uite-o pe mamaia!” –         Ce faci băiatule, mai vii și tu pe-acasă? Nu ne-ai uitat? –         Cum să vă uit, mamaie? Ha-ha-ha! Ne-am îmbrățișat cu dor. De când n-o mai văzusem așa de-aproape, de... la vârsta ei? –         Doamne-Doamne, a zis mamaia, Mitică, uite cine a venit, Mitică! E Gigi, Gigi al nostru! Tataie! Așezat exact pe scaunul acela, scaunul lui, fumând dintr-o pipă! O pipă? Nu l-am văzut vreodată fumând pipă... –      ...