Acasă

 

Ce să zic? Mă duceau pașii, mă grăbeau înapoi, acasă! M-am uitat la stradă, la drumul de pământ cu noroi pe-alocuri și... o fericire majoră, îmi venea a râde prostește, mă... mă... mă lătra și câinele Florea... „Ha-ha-ha-ha-ha! Uite-o pe mamaia!”

–        Ce faci băiatule, mai vii și tu pe-acasă? Nu ne-ai uitat?

–        Cum să vă uit, mamaie? Ha-ha-ha!

Ne-am îmbrățișat cu dor. De când n-o mai văzusem așa de-aproape, de... la vârsta ei?

–        Doamne-Doamne, a zis mamaia, Mitică, uite cine a venit, Mitică! E Gigi, Gigi al nostru!

Tataie! Așezat exact pe scaunul acela, scaunul lui, fumând dintr-o pipă! O pipă? Nu l-am văzut vreodată fumând pipă...

–        Ți-ai schimbat obiceiurile, am zis după ce ne-am îmbrățișat.

–        Nu știu ce zici, da’ tu ai ajuns doctor?

–        Sunt doctor, sigur. De istorie.

–        Și mă tratezi, ca să mă însănătoșesc?

–        De ce suferi?

–        Păi tu să-mi spui.

–        De nostalgie.

–        Îmi trebuie buline bune. Astea pe care le iau nu mă vindecă.

–        Mai lasă fumatul.

–        N-am cum...

–        Gigi, Gigi mamă, ai venit și tu în cloaca noastră?

Mama Mia striga de pe trotuarul casei sale. Are curtea cât cărarea betonată. Am mers s-o iau în brațe. Îmi părea foarte îmbătrânită, biata de ea.

–        Mă, sunt tristă că am vrut o viață bună și am... și am... ratat-o!

–        Da’ nu plânge!

–        Io să plâng? Pe cin’ să plâng? Uite, citesc a suta oară cartea asta, „Băieții domnului Spiridon” și mă gândesc că puteam avea și eu copii ca ăia, da’... Noroc n-a fost și nici nu e.

–        Ce-i cu unchișoru’?

–        Eu știu? Nu s-a mai întors. Mi s-a mai oferit un răgaz Gigișor, dar nimeni nu vine aici. Tu de ce-ai venit?

–        Să vă văd. Îmi era dor de voi. De casă. Uite, de mamaia, tataia, de... și de Florea! Nu mai e nimeni aici?

–        Îl așteptăm și pe Biță. Unii spun că e la baltă.

–        Unde e balta?

–        De vale.

–        Bună ziua nașă.

–        Bună ziua fină.

–        Ce faci?

–        Uite stau la gard. Mai trece lumea.

M-am dus și eu la gard. În față e fântâna veche, dincolo e o stradă pietruită, oamenii trec... „Bună ziua”, „Bună ziua”, „Bună ziua”, „Bună ziua”... Măi dar sunt mulți! Un râu de oameni, în sus și-n jos! A, casa e pe un tăpșan, o ridicătură de pământ. Mult mai sus e Dealu Școlii. „Știi tu că mai e?” De ce n-ar fi? Lenuța!

–        Fata aceea nu-i Lenuța?

–        Ba chiar ea e. Ce mai faci Lenuța?

–        Săru-mâna tanti! Îl aștept pe Cristi. Tocmai trebuie să vină.

Ciudat, zic, ciudat să nu mă privească măcar! Pe vremuri... Care vremuri? Când eram copii ne iubeam. Ne-am jurat că ne vom căsători cum ajungem mari. Abia am dat să-i vorbesc în momentul în care a izbucnit:

–        Uite-l, ți-am zis că trebuie să vină, și a fugit să sară în brațele unui gorobete cu pălăriuță!

„Hopa” și a luat-o pe sus! „Lenuța, iubirea mea din copilărie, și tu m-ai trădat?”

–        Gigi, băiatule, n-ai aflat că cele mai iubite ființe sunt diavolii tăi, că ele te țin legat?

–        Cum? Nu-nu, că eu vă iubesc oricum. Undeva mă așteaptă sufletul pereche și nu prea știu ce și unde să caut.

–        Trebuie să fie dincolo de punte.

–        De punte? Nu e pod de mașini?

–        Posibil. N-am mai ieșit demult din curtea asta. Mitică mai merge la baltă. Mitică! Ce știi, mai este puntea acolo?

–        Care punte?

–        De peste baltă.

–        Nu mai e. A luat-o apa.

–        Auzi ce zice?

–        Am să plec, nu mai pot rămâne. De tușica ce mai știi?

–        E vrăjitoare. O hăituiește lumea și stă ascunsă. Mai trece pe-aici câteodată dar numai seara, când se întunecă. Știe să lumineze ca ziua! Se-adună mai mulți dacă vine ea. Ne aduce aminte de zilele bune și mai și râdem. Nu e voie să râzi dar nu te poți ține de reguli mereu. Mai cădem în păcat!

–        Bine. Spune-i c-am venit pe-aici și am întrebat de ea!

–        De ce nu mai stai? Camera ta e pregătită, uite-o, nu intră nimeni în ea!

–        Simt că trebuie să plec. Mai vin. Mi se face dor de voi și mă întorc.

–        Mitică, Gigi pleacă!

–        Și ce? Ducă-se cu bine!

–        Nu-i dai și tu zece lei?

–        N-am.

Am mers să-l îmbrățișez, „Să te faci doctor, auzi? Doctor să te faci!” „Bine-bine. Rămâi sănătos!”, apoi am sărutat mâna mamaii și am strigat un „Săru-mâna!” spre Mama Mia care mi-a trimis un sărut din pragul casei sale.

Ce tristă îmi părea ulița natală fără toți copiii care fuseserăm! Ne alergam, ne.... fâțâiam pe-acolo și strada era plină de noi. Unde ești... copilărie...?

Am o senzație deja-vu care mă tulbură! Măi, dar tare m-am prostit! Iarna coboram la baza deluțului alunecând pe un ghețuș de zece-cincisprezece metri, uneori douăzeci că ajungeam în șosea, în fața mașinilor.

Venise iarna, pe neașteptate, și zău dacă nu credeam, adineauri, că e vară. Era un autobuz cu botul roșu, care făcea cursa de-aici-dincolo și, probabil, invers. Nu-mi amintesc despre acest „invers”. Am niște probleme cu memoria, de groază! Memoria nu stă-n cap? În cap stă.

Orice revenire trebuie luată a piano. Am zis să o iau cu încetul. Să trec puntea cu autobuzul. În autobuz – am ajuns în autobuzul roșu – stătea, pe băncuța din spate, taxatoarea.

–        Ultimul urcat, a strigat femeia, să vină aici să plătească!

„Ultimul urcat”? Am privit împrejur... Nu urcasem decât eu, adică eram doar eu și ea înăuntru, exceptând șoferul. Chiar așa, nici nu-l văzusem pe șofer...

–        De mine vorbiți, așa e?

Când a plecat autobuzul din loc, m-am dus de-a rostogolul până în fața ei.

–        Vezi bine că nu vorbeam degeaba! Scoate banii!

Tare buni ar fi fost cei zece lei pe care nu mi-i dăduse tataia!

–        N-am bani.

–        Atunci ieși afară!

Și am fost aruncat în drum. Știam unde eram, altfel spus, știam că trecusem puntea. Vizavi era clădirea firmei unde profesau, din interes, părinții mei. Mama era acolo, la poarta mare, așteptând:

–        Hai, târăște-ți mai iute galoșii că plânge ăla mic și se inervează iar tac-tu! Împiedicatule!

Mama! Îmi veni s-o iau în brațe însă exact cum spusese, m-am împiedicat în pantalonii mari și bocancii troșăitori astfel încât am venit în nas. Noroc cu zăpada! Era multă, albă și moale... Păream un mic om de zăpadă, însă asta nu a înduioșat-o pe mama.

Am intrat într-o sală de festivități cu lume multă, mai ales copii. Acolo era mai cald și unii oameni puteau sta îmbrăcați doar în costum. Tata fuma nervos, îl ținea pe frățiorul meu, cu mâna dreaptă, de occipital, și a zis nervos:

–        Hai că nu mai puteam aștepta, sunt căutat de secretara Olga! Gino șterge-l de muci p-ăsta mic și trimite-l pe Gigi la coadă!

„La coadă”! Vedeam cum urca toată coada pe o scară înaltă de lemn pentru a ajunge pe un eșafodaj unde erau executați copiii. Ajunsesem oare în piața sacrificiului din Tenochtitlan? Aveau să-mi scoată inima? Îl vedeam pe vrăjitor agitându-se, invocând, maimuțărind. Cu cât urcam cuprindeam mai bine cu privirea scena, spectacolul și ce aveam de făcut, și... mă rugam să parvină o eclipsă. Eclipsa mă putea salva... Dar eram într-o sală plină cu spectatori, luminată de becuri electrice!

Înainte vedeam arborele sacru plin de panglicuțe, de pungulițe, de capete prinse de păr, pachețele, lumânărele... Nu era sânge pe nicăieri! Un om nădușit, cu barbă falsă, înroșit pe pomeții obrajilor, întrebă:

–        Care au fost cauzele războiului de o sută de ani?

Interesant! La ce sută de ani s-o fi referit? Și eu ce să zic, că nu mă întrebase pe mine? Am recitat trei strofe din „Luceafărul”. Învățasem toată povestea și o mai spuneam prin tramvaie, pe de rost. Nu. Era altceva, era o mascaradă...

–        Bravo! Extraordinar! Priviți acest exemplar! Așa tată, așa fiu!

Mă simțeam ca și cum îmi crescuseră coarne. „De ce-oi fi eu atât de bou?” Frățiorul mă aștepta singur la baza scenei.

–        A-a-a! A-a-a!, urla.

–        Hai să mergem la film! l-am ispitit și a tăcut mâlc.

La film ca la film dar... se lăsase o ceață afară încât nu zăreai drumul, nici măcar pantoful cu care erai încălțat, dacă erai. Resping din start ideea că ceva se potrivea cu altceva, adică fusesem predestinat să merg cu ăla mic încolo, eram un soi de bătrân inocent, iar așa ceva nu există decât dacă ar fi autist or hiperemotiv, că astfel am fost și sunt. Plâng la film și râd ca un prost, dar frate-meu nu. El a fost de mic o persoană matură.

Deci a oprit tramvaiul tip Thomson exact înaintea noastră, fără să fi fost o stație plantată ad-hoc. I s-au depliat elegant scările să urce pașii mici ai copilului și ne-am găsit locuri pe băncuțele fabricate din scânduri de lemn, frumos finisate însă vechi... Tot vagonul acela era vetust, din vremuri apuse de zeci, de... sute(?)... Nu vedeam mare lucru în afara tramvaiului oricât m-aș fi străduit. Am numărat stațiile. E o strategie infailibilă a detectivilor. A șaptea stație urma să cobor și am coborât. Părea o dimineață lăptoasă de decembre. Vedeam faruri aprinse peste tot însă rareori mașini. Eram înconjurat de faruri și am traversat ceva ca o stradă. Undeva, departe, trebuia să existe un semafor și lumina sa verde. Verde, adică „Liber”. Am tot fost persuadat să asociez această culoare libertății, nu albastrul cerului. N-am ce deplânge. De zburat n-am prea zburat. Am coborât în trei pași spre un drum lateral bordat de mici magazine și un zid. Am privit interioarele acelor săli cu expoziții de vânzare, capricii artistice pentru bazații snobi, lucrări feministe și gay, cu zorzonele sau din sticlă întinsă ca gâturile de lebădă albă și neagră, apoi tablouri în tonuri gri, cu pete de culoare intensă, de regulă roz, fucsia sau turquoise și... și, mai la urmă, o femeie aparent vie, dincolo de geam, fumând la țigaret și suflând ușor fumul spre geam și spre mine... La naiba! Ajunsesem la naiba în praznic sau cum se mai zice deci... mă rătăcisem de-a binelea. Mergând înainte-napoi și la dreapta spre stânga am găsit statuia marelui om, ori, pur și simplu, ea m-a găsit pe mine. Se uita exact într-o parte, iar degetul mâinii sale, cred că era al mâinii sale, fiindcă era desprins de corp, din cauza ceții, se referea la persoana mea. „A-a-a! Stai mă, c-avem treabă aici! Nu ești dumneata producătorul casei de excelență care formează copii de rasă pură? Ce rasă? Ceva ca rasa de Simmental, gândesc...” Astfel am fost îndrumat de bine și am intrat în sala de spectacol.

Da, filmul începuse deja să se sfârșească, dar e partea optimistă a dramei, când totul e complet tulbure însă foarte aproape de deslușire. Ca entropia și negentropia, haosul sistemului și decantarea sa. E prea încurcat? Este, că nici eu nu înțeleg mereu ce spun.

Soldații vrășmași erau împinși într-o parte sau alta și difuzoarele trâmbițau o victorie grea, după ce toți eroii mureau pentru cauză sau din cauză că se filmase pe partea aceea și nu pe cealaltă. În prim plan erau sacrificați semizeii. Ce mai cântec de înălțare și de multă jale! Dușmanul a fost tăvălit, executat, ars, îngropat, călcat de tractoare, bombardat, mitraliat, copleșit, a-neantizat! Când m-am ridicat de pe scaun mă simțeam greu, de plumb, picioarele nu mă mai ascultau... Eram vlăguit. Greu se câștigă victoriile din filme!

Afară parcă se mai ridicase ceața, dar tot nu știam unde sunt. Abia când am auzit o voce de copil plângând că-i este foame și vrea acasă, mi-am amintit de fratele meu.

–        Și eu vreau să mă întorc acasă!

Era un strigăt din mine, o dorință neîmplinită, un dor dintotdeauna, o cacofonie permisă. 

Cu cât mă apropiam auzeam limpede răgete, mugete... zgomote guturale.

–        Oaaa! Dreptul me-e-u! Proprietatea mea-a-a! Supușii mei!

Dracul! Voinic și cu burtă, cu față patronală și mustață Clark Gable, își aroga scrâșnind o justețe feudală: păstor, stăpân și mentor.

Cum am sosit aici? Am zărit într-o privire încărcată de linii structurale un paralelipiped cu „n” intrări numite „scări”, modelate arboricol. O întreagă istorie a „Scării 8” s-a dezvăluit plenar, ca o pagină din „Istoria universală”, am urcat-o și am coborât-o, și am revelat-o ca pe un episod al eternității. Acasă...

Locuiam în „Copacul vieții” pe o ramură la nivelul doi, aveam culcușul într-o scorbură dreptunghiulară și-l împărțeam cu alții, nimic nu-mi aparținea, dar tot ce era, făcea parte dintr-o colecție de familie, familia lui tata. Cum am ajuns să urăsc tot, să-mi doresc să evadez? Istorie... Orice Istorie pornește de la Creație, de la cine creează și ce este creat și se încheie la un oarecare moment sau ev, sau eră, printr-un colaps. Și se încheie... Mă rog, sunt cam multe de spus, dar... erau dimineți când vedeam zidarii pe-afară, finisând clădirea, niște oameni mari cu haine murdare și coifuri de ziar (pe care le puteai citi), râzând și vorbindu-ne când ne vedeau dormitând și-apoi un flash al sfârșitului, cu interiorul învechit, asemenea unui bătrân dezbrăcat, chel, descărnat, fleșcăit, rușinat... The end.

Am urcat scara, am ajuns deasupra să privesc ce puteam vedea și-am coborât să-i știu pe toți zeișorii existenței mele trecătoare. Fiecare avea adresă și parolă de acces, fiindcă niciunul nu semăna altuia vreun pic. Altfel zis, aveau protocoale personalizate.

Pe noi... dar mai ales pe mine mă stăpânea Frica. Frica de părinți, de rude, frica de vecini, de prieteni, neprieteni, de lucruri și ființe văzute ori nevăzute, potențial agresive... frica de greșeală. Am trăit în Frică! Frica de a fi și de a nu mai fi. Cu timpul am socializat însă... Ați fost vreodată paralizat de frică? Eu îmi pierdeam judecata. Bâiguiam, repetam, bălmăjeam vorbele... Eram perplex! Mi s-a întâmplat să nu mai pot merge, să mă mișc secvențial, ca într-un film rotit de mână. Oh, Doamne! Ce umilință, câtă josnicie! E întâia oară când îmi mărturisesc Frica. Am făcut multe pentru întâia oară. De-aceea am regresat continuu spre zona ultimului confort, spre Acasă! Mi-e frică să cred că Acasă nu e aici, nu e în Lumea asta! Dar nu prea știu ce să cred. Am încercat să cred că exist într-o grădină, o grădină zoologică în care animale de tot felul se amestecă și se combină, se potrivesc, se mufează cumva, sau se învrăjbesc necontenit.

Locuiam pe strada Căminului de fete. Că mai erau fete ori doar fuseseră, povestea spune că au fugit când a fost găsit un om spânzurat în pod. Era de-atâta vreme acolo că a putrezit sfoara și scheletul s-a prăbușit sub propria povară. Au trăit în mirosul acela nepotrivit până a fost găsit. De-atunci Căminul de fete a mai fost numit Podul spânzuratului sau, mai rău, al vampirului. Se zicea că una dintre fete îi deschisese fereastra să intre noaptea-n zbor. Vampirii și-au câștigat un card al nemuririi deci... cum de atârnase-n pod de sfoară? Legendă. Când treceam prin fața clădirii auzeam zgomot de fond, cântece ale truverilor, fie de mână dreaptă fie de stânga și glasul, același glas al Veronicăi:

„Iubitul meu drag” și „Dragul meu iubit de ce m-ai părăsit? Te-aștept mereu cu dor dar patul mi-este gol și vreau să mă alinți cu buzele fierbinți...” Aș mai spune eu: „Să muști cu cei doi dinți...” dar chiar nu mai contează? Noaptea vampirului s-a scurs și nu se întoarce.

Și-acum să vă arăt maimuța, „Știrea cu maimuța”!

Pe scara în formă de opt, pe ultima turnantă, trăia o familie care se ruina. Domnul ofițer se plictisise de mult prea tânăra și prea necoapta consoartă. Îi reproșa că nu mai e cum era și nu se mai respectă. Bățos, cu paloșul gros, cu păr bălai, îmbrăcat în cachi, era un machoman cu nume de neamț, rătăcit între vlahi.

Avea ceva femeia aceea. Toți indivizii încurcați cu ea au devenit alcoolici, exceptând maimuța. Maimuța i-a fost fiu. Destinul maimuței (maimuțoiului) a fost să fie peste cât era natural să fie, să se gonfleze mult, mai mult, exagerat...

Pe Vera eu chiar am cunoscut-o. M-a prezentat Maimuță. Avea o asemenea priză la femei, că mă complexa. Ce animal urât, dar câtă pricepere, texte și joc de glezne! Exclus să-i semăn în vreun fel. Eu am fost rigid și bâlbâit. Dinspre Vera adia vântul de-„acasă”. Dar m-a părăsit.

Maimuța e profilul perfect de politician. Că suntem conduși de o sectă, o... clasă a maimuțelor nu-i tare grav. Maimuța pare inteligentă. Îți spui că într-o zi își face plinul și devine socialmente corectă, însă maimuțele nu pot fi egale nici între ele, deși se mai adună la câte o despăduchere. Într-o zi maimuțoiul meu s-a crezut uriaș. Mondial. De-atunci nu mai știu nimic de el.

Căzusem și eu într-o astfel de bulă! Am avut frați și am locuit o vreme împreună, în același culcuș. Ieșeam din casă, intram în casă, dormeam acolo și ne trezeam, continuu, mai bătrâni cu o zi, până când băiatul acela cu acnee pe bărbie, care mă privea dimineața din oglindă, s-a răzvrătit. A gândit că ocupă spațiu în casa altuia și s-a grăbit să iasă de-acolo. Definitiv. Nu-i ca și cum deschizi ușa și-o închizi pe dinafară. E diferit. Ieșit din casa seniorială faci pipi la boschet, că nu mai dai îndărăt din mândrie. Mândria e ca o fală (nu zic azi de unde vine vorba asta, dar e o chestie masculină). Te porți cu ea pe sus, până se trece ca orice ifos. Ai vrea să ștergi tot, să te întorci spășit... acasă... Dar nu. Mândria nu te mai lasă!

A fost mai greu decât să renunț la fumat. Am căutat, în multe locuiri, casa mea. Am fost mințit, am fost refuzat, mi-am simțit micimea și doar am visat. Visele mele n-au fost deslușite de nimeni. Mai mult, mi-au pus detractorii pe cap: Mai lasă-ne nene că spui doar inepții! Îi cerusem lui Dumnezeu să fiu și eu luat în seamă, chiar înjurat, dar să simt că exist. A fost singura direcție în care mi-a acordat prompt ajutorul. Se poate mult mai rău.

Să fii ignorat în lume, nu e cine știe ce mizerie. Să fii ignorat dincolo e ca și cum ai fost zămislit doar pentru a acumula regrete. Acest „dincolo” a fost mereu și nonstop aici. Că nu am dorit să-l știu, e futil, adică e fără vreo valoare. Ce vreți? Neprețuit nu înseamnă fără preț! Fără preț e zero, neprețuit e scump tare. O scumpătate personală. Astfel e „acasă”. Nu palat, nu turnulețe, doar un cuib cu zeci de fețe. Poate sute?

Am reușit să procur casa. N-a fost o casă întreagă, a fost doar „acasă”. Cinci camere cocoțate pe o clădire cu două scări. Dintre cele cinci, două au fost bucătăria și baia, și-apoi holul. De-atunci gândesc mereu la „casa” asta. A fost singura mea proprietate. Când am pierdut-o, am redevenit „homeless”.

Ciudat, ciudat de tot, straniu spun, a fost un fiasco „marea” mea pătrundere în clasa proprietarilor. Am detestat fiecare centimetru al acestui apartament, până și vecinii, vecinătățile... Am vrut să uit tot ca pe un coșmar dintr-o noapte grea și amară... Am fost blestemat de diavolii pe care i-am îndepărtat. Niciunul nu-mi voia, bineînțeles, răul, însă... răul mi se cuvenea. „Rău”, adică fiecare dintre ei deghizat în „Bine”. N-am realizat vreodată cum arată „Binele” fiindcă s-a... pitulat de mine!

„Acasă” nu? „Acasă” e bine! Mi-am pictat portretul, mare, pe un perete al camerei de zi. A ieșit un ditamai dragonul, verde, cu aripi, gheare și o limbă roșie, lungă... „Așa sunt eu?” Nu mă prea cunoșteam. Au fost vremuri când mă visam pictor și nu vreun prost rătăcit în boemă, râzător la glume proaste, vânător de recompense și iubitor de vampe triste și bete cui. Când ești singur și necunoscut, reveria te face bogat, successfully, într-un necontenit extaz artistic. După aia mori și te refaci, sărac lipit, inept. Nu beam mult, doar atât cât să mă amețesc ușor și să înșel frigul de acasă. Erau vremuri când fumam. Destul. Am trăit în „Casa singurătății” până am dat drumul unui diavol înăuntru, unul micuț, însoțit de altul și mai mic. Cum se trăiește cu doi diavoli înăuntru? Stresant.

Plata pentru „acasă” e continuă, e ca și cum trăiești conectat la o structură universală care te suge de energie. Dar tot ea, „structura”, îți oferă un sprijin material, să te hrănești, pentru a o hrăni. Nu-i greu. Structura e numită, nu de mine, civilizație. De altfel, fie-mi permis, nu cred în asemenea povești. „Asemenea” adică artificii pentru mintea mea, a altora... Sunt manipulat subliminal, continuu, de inteligențe artificiale.

Acest „acasă” a fost singura mea apropiere de „Dumnezeu”. L-am simțit ca pe un val care mă cuprinde și mă părăsește, când și când, dar niciodată definitiv. Definitiv, doar, m-a părăsit, de cum m-am îndepărtat de influența lui. Îmi era benefică sau nu, asta nu am putut pricepe. Stau destul de prost cu mintea și... multe altele. Sărac, da’ cu amendamente. Un lucru am aflat și-l pot spune cu tărie, singurii săraci ascultați de cineva au fost călugării din pustie, sfinții, însă și aceia de alții la fel de săraci. Cei mulți ascultă bogații și-i urmează sperând că vor fi într-o zi ca ei. Care-i treaba mea aici? Am fost un călugăr nedeclarat. Uneori eram vizitat de o femeie vârstnică și pioasă pe care o identificam drept mama. Mama a fost primul acasă sau... prima iluzie. Apoi mi-a arătat Lumea cum o înțelesese ea. „Gigi, îți scrii viața pe hârtie... stai singur acasă tu și televizoru... Știu o fată o fată bună nu vrei să te vezi cu ea...” Mama! Nu i-am răspuns nimic da’ să vezi, am păstrat bilețelul acela. E un document cu valoare personală, totuși, azi l-aș vinde. Cine dă? Ce? Mă simt ca și cum mi-ar da unul cu un pietroi peste picior. S-a mai întâmplat...

Pe Dumnezeu l-am accesat în fel și chip, dar nu l-am deconspirat. Mulți au făcut-o și s-au umplut de bani și faimă, însă pe strada mea se înălțau corturi și dinăuntru răsunau manele. Să fi intrat acolo perorând ce spune popa cu alte vorbe... hâm!... Nu știu. În Hades populația nu doarme, e activă necontenit. Motorul îi e alimentat de magmă... – mă tem că nu se oferă destule elemente pentru a dezbate programul acesta. Și e grotesc rău!

Am fost acceptat într-o breaslă a primitorilor de hrană spirituală, e un domeniu restrâns, chiar solitar ici-colo, am atins delirul geniilor, tangențial, am gustat din dulceața controverselor, m-am recules în spațiul mistic și m-am ascuns adânc, în mine, ca un stilet ironic și spintecător. M-am străpuns de câteva ori chiar în piept! Viața asta a fost un mein Kampf cu mine însumi și încă nu m-am obișnuit. Ar fi trebuit să lupt împotriva Lumii și s-o înving! Să fiu un Napoleon, un Hitler, un... Dar eroii mei sunt dușmanii altora, iar dacă au fost răpuși mă simt și eu învins și-apoi țintesc vendetta. Nu pare un pic bizar că Lumea învinge întotdeauna? Măcar un... pic-mic...?

Am deschis Verei ușa din bunăvoință și lipsă de atenție. Nu trebuia să-i deschid, însă destinul meu s-a manifestat ca întotdeauna, mărunt și negru. Și am fost aruncat în Iarnă, în zăpadă și vânt, cu mâinile lungite de bagaje, pe drumul spre gara Sărățuica din care urma să plece trenul, după ce-ar fi venit. Am văzut o iarnă la fel în „Dr. Jivago”, dar acolo era doar film, iar în rolul principal fusese pus un egiptean care nu văzuse zăpada. Era și un palat, și... Basme... basme...  

Orice diavol se manifestă după ce îți arată chipul de înger. Vera a sosit la pachet cu familia ei, iar familia Verei era specializată în torturi, în chinuri, cazne... Aș putea să compar palatul din „Dr Jivago” cu căminul familiei Manu? Desigur, doar că unul era clădit din paiantă. Cum care? A, și nu avea turnuleț, era păcătos, dispunea de trei camere... iar în camera comună, pe pat, zăcea o bolnavă lovită de AVC. Mama diavol! Diavolii nu pier de tot. Te chinuie până pleacă, apoi revin. E mereu nevoie de ei.

Curios că acest loc, dezvăluit de Vera, și-a arogat în timp apelativul „acasă”. A făcut-o el, da. Eu niciodată. Am fost tras de Vera într-acolo, la început trimestrial, apoi lunar și, în fine, săptămânal. Rămâneam câte o săptămână. La muncă. Era un loc în care se muncea fizic zi de zi, pentru mărunte beneficii alimentare. În timp a devenit tot mai agresiv. I se spunea „casa de la țară”.

Mă văd într-o zi caniculară, fugind pe drumul spre șosea. S-au schimbat vremurile și obiceiurile, s-au modificat obișnuințele pe care le-am adunat. Fugeam, însă nu prea fugeam. Mă moleșise soarele nemilos. Dinapoi se apropia o căruță trasă de un cal, cu doi tineri țigăni înăuntru care se certau. Ba nu se certau, cântau. Au trecut pe lângă mine, iar unul dintre ei, mai omenos, a vrut să mă aștepte.

–        Hai, mergi cu noi?

Erau beți și cu chef. Băiatul mi-a zis că e scriitor de texte și compune manele. A zis că vrea să participe la concursuri, că e unul peste vreo zi la Slobozia. Și eu ce puteam spune?

–        Bravo, foarte bine faci!

Am fost un meloman amator. Ce tot vorbesc? Un amator în toate, deci... profesionist în amatorism. Partea asta de chirăială nu mi-a transmis vreodată un sentiment de bucurie sau plăcere. Muzica, stimabililor, e un izvor de sentimente, e artă, sau nu e muzică. E... chirăială.

M-au ajutat să străbat ușor drumul dinspre casa de la țară la șoseaua națională de unde puteam pleca spre oraș. Mama suferise primul atac vascular. Nenorocite sunt accidentele care distrug obișnuințele! Ne schimbă și pe noi, cei încă nebetegi. Am de gând să vorbesc despre sfârșituri (bune sau rele).

Sunt un pelerin. Am mers de colo-colo pe picioarele mele. Am pornit un pelerinaj, periodic, spre casa părinților care-mi fusese cândva acasă. O luam pe mama din azil să-și viziteze apartamentul. Tata se dusese către alte universuri, casa lui devenise a mamei, o femeie pe care o dresase să asculte comenzi. Când el a dispărut, mama s-a dezechilibrat și a început să cadă. Timpul s-a concentrat subit și n-a mai rămas decât un mit: Trinitatea. La sfârșit chiar și aceasta s-a estompat până la dispariție...

Acasă! Un munte cu 32 de trepte. Fiecare treaptă este epuizantă. Suflu greu și refuz amintirile: Erau zile când le săream, două câte două, chiar trei... Balustrada e marginea vieții. Mă sprijin ca de ultima linie... Sunt un bolovan pe care-l suport fără să-l pot împinge. Trebuie dus în buricul motivației. Acasă! „Stai! Stai! Lasă-mă să-mi revin!” Și ușa de lemn, cu același nume pe ea, „Familia Cutare”! Unde s-a împrăștiat familia mea? Mă grăbesc, atât cât mă pot grăbi, să mă prăbușesc pe canapea: „Ah-ah-ah!...” „A spălat cineva vitrina aia? Uite praful cum stă pe masă! Și geamurile să știi... Geamurile... Oh, Doamne, căsuța mea e părăsită!”

Nu-i un palat. Nu stau întinse de-a lungul holurilor cohorte de servitori. Nu există un pat cu baldachin și împrejur o mulțime de rude să surprindă trecerea dincolo a seniorului care-a isprăvit atâtea în viața lui de măreție istorică... E acasă, un spațiu intim și redus cât o chilie pentru a te obișnui de-ajuns cu ultimul acasă, cel mai intim, dacă mi-e permis s-o spun. Sunt oase, în morminte de piatră, care stau deasupra solului. Și? Mă doare undeva că osemintele zise Napoleon I sunt așezate într-un tombeau, operă de artă, sub domul unor invalizi francezi. Nu pot ieși de-acolo când va suna trâmbița îngerului Gabriel. E aici o încurcătură de credințe pe care nu mi-o asum. Se poate, ce pot ști, ca îngerii, când se va ajunge în evul lor, să-i reașeze oasele într-un muzeu și să le numească: homo napoleonensis. Atâta bârfă!

Istoria e despre morți, viața e altceva. Viața e dată pentru a fi trăită. De cine, de ce? Măi dar nu mai încetați odată? Hai, intrați și închideți ușa după voi! Vorbesc despre acasă. Ce este acasă? Este locul, din această existență, care-mi oferă confortul unui somn liniștit. Un somn bun mă încarcă pentru a fi activ întreaga zi, iar dimineața pot râde și fredona. O mulțime de tabieturi mi-am format acasă, unele relaxante, altele reprobabile. Mi-e bine, sunt adevăratul eu, acasă! Afară mă schimb. Devin bănuitor, mă simt mințit, abuzat, agresat, umilit dar, uneori, chiar eu sunt cinic și furios. Nu sunt... natural. Natural! Nu știu ce vrea vorba asta. Se vorbește mereu despre Natură, despre ce este și ce devastăm... Omul nu e natură? Că dispar gâzele. Ați fost voi, apărători ai unor cauze disperate, atacați de mii de insecte, din natură?

„Casa de la țară” a fost locul în care s-au experimentat, pe pielea mea, caznele invaziei de insecte. Insectele mușcă, înțeapă, sunt veninoase, îți distrug recolta, te bâzâie, stau pe tine, nu-ți dau pace zi și noapte. Nu înțeleg viața, în aceste condiții, decât ca pe o penitență. Mă revolt uneori, urlu: „Nu mai vreaaau!” Care-i șpilul, fraiere? Acesta e nivelul pe care locuiești! N-ai noroc să ai minte să ai curaj să poți... De-aia vreau să mi se ureze: „Noroc”, dar mi se zice mereu: „Baftă”. Nu știu ce poate fi, dar nu mi-a făcut vreodată bine! Presimt că-i ceva subteran...

S-au întețit, și o iau foarte personal, caniculele, vara. Mai au puțin și ating punctul de fierbere al apei și adio apă, iar apa... ce s-o mai?... Când mă prinde căldura „acasă la țară” e vai! Uscăciunea culturilor din grădină, marile ierburi invadatoare, latrina, apa diminuată, deteriorarea continuă a gospodăriei, atacurile insectelor, femeii, fratelui, bătrânului și pisicilor, și pesticidelor, și... alte... câteva... La țară, articolele de calitate modestă au prețuri de stațiune de lux, iar lipsa unui automobil este o infirmitate.

Acasă... Înapoi, ‘napoi,...! De-aici fac vizite la muzee.

Îi mai vizitez pe unii, rude bune, care și-au construit case mari, în zone rezidențiale păzite. Mă cheamă să mi se laude. Da. De când mi-am vândut proprietatea și am renunțat chiar la bani, oferindu-i fiicei pe care am adoptat-o neoficial, fiica Verei, pot spune cu inima împăcată: „Proprietatea este furt!” Toți sunteți proprietari? Hoților!

Am văzut numeroși oameni ai străzii, însă n-am socializat cu ei. M-am uitat... și-atât. Empatizez uneori dar nu prea. Să dorm pe bănci, prin parc, sau iarna prin aziluri? Nu, mulțumesc! Ei se cred liberi. L-am auzit pe unul care-mi spune „unchiule”, și-mi pare de seama mea, câteodată îmi cere 50 de bani, ce să mai faci cu 50 de bani?, dar e bețiv și-i adună, spunând altuia asemenea: „Strada mea e cea mai frumoasă din oraș!” Ei, omul și-a luat, fără acte, o stradă întreagă! Vămuiește trecătorii. Săracul, ce bogat e! Pe-acolo merg și eu spre casă. De mulți ani locuiesc la nevastă-mea, Vera. Ea m-a însurat, ea m-a cazat în casa ei. Fiind mulți, anii, am ajuns să cred că este... acasă, fiindcă am marcat și eu câteva semne înăuntru. Spațiul meu de locuit e balconul. Cât de mare? Unu pe patru metri. Îmi mai țin lucruri într-o debara plus un dulap soldat și dorm pe canapeaua din sufragerie. Prin alte părți doar bântui.

M-am luat de treabă studiind cum pot scăpa de sărăcie în lipsă de fonduri. Investiția poate fi, din start, o țeapă. Se cere un consilier de încredere. Acum... toți consilierii sunt de încredere. E o meserie a dracului de potrivită omului cu expertiză. Ce-mi place! Ha! Mi-am găsit unul. Ăștia, fraierul și consilierul sunt înfrățiți. Mi-a zis omul de la obraz că el nu are ce investi. Ce-ar fi să dau eu tot? Prieten ca un Cataramă! Am intrat în niște inginerii financiare de m-am fript și am rămas cu bube. Mi s-a cântat „Deșteaptă-te române” noaptea, și am dormit cu vorba asta: Deștea-ha-haptă-tee...! N-am apucat să mă trezesc. Prietenii... „Ferește-mă Doamne de prieteni!” Dar nu se uită la vorbe. Mi-am luat leapșa și atât. Prietenii s-au emancipat peste gulere și guși, s-au balonat și au zburat. Îmi amintesc o secvență de-a doamnei Rowling cu faimosul ei vrăjitoraș, aceea cu oamenii răi care se balonează și zboară. Da. Încolo s-au dus prietenii și consilierii mei. Eu sunt deocamdată jos. Se poate și dedesubt.

Vorbeam despre muzee. Aproape zilnic umblam cu Vera ca doi zombi prin supermarketuri. Mai și discutam cu voce tare despre artiști, de branduri, falsuri originale, de hormoni, rețete, E-uri și ce se mai dă. Eu am fost, și sunt, probabil, libertin și superficial, femeia însă era critic de artă. Studia în amănunțime, amușina continuu colecțiile, recolta impresii despre tot, iar totul este excesiv, de aceea vizitele mă epuizau...

  Nu știu cum și nu știu de ce resimt, retrăiesc, îmi pare deja trecut... Hei! Era o stradă cu tramvaie vechi, cu șine rupte și-ncurcate, cu magazine de echipamente electronice și cabluri, încă înainte de AI, cu școala mare și curtea imensă, și-apoi cu clădirea bleu și oranj din apropierea școlii de muzică, blocul unui kurd, Munhir, intitulat Domino. Devenise punct de reper. Chiar vizavi anticul meu tovarăș Maimuță, văzându-mă cu Vera, a emis, pentru posteritatea lui, o uimire: „Nu-mi vine a crede, nu v-ați schimbat deloc!” Adică eu și Vera, luați în grup. Câte minciuni a rostit pân-a ajuns senator! Dac-a ajuns. Nu mi-a priit deloc... Am așteptat impacient să pot traversa bulevardul. Ce bulevardier am tot fost pe-aici! Nu știu de ce se chema bulevard, că era îngust și mare lucru n-aveai de văzut. Doar universitatea. Îmi plăceau studenții și studentele. Aveau mintea crudă însă deja se credeau superiori. Studenții? O putere de masă ori de manevră... Atunci se acumulau primele absoluturi, contestate la maturitate, sau abia la senectute.

–        Unchiule!

–        Ai lasă-mă, zău!

–        Am zis eu ceva să te supere?

Bietul „nepot”! Îmi părea dezmembrat, întors cu fața-n spate! Cum putea merge? O luase bine însă nu-mi prisosea timpul să-l compătimesc, aveam un ritm de mers pe care-l respectam întotdeauna. Trăgeam de picioare să le păstrez cadența. Dacă se pornea ploaia? Am fost udat de-atâtea ori pe drumul acela. N-ai unde te adăposti. Am așteptat să intre unul și m-am strecurat pe lângă el. „Bună ziua, Bună ziua!” Am țârâit o sonerie. Mi-a deschis o bătrânică:  

–        Hai, ce stai acolo? Intră repede!

–        Iertați-mă!... Ce-am făcut?

–        Iar ai uitat? Uiți mereu. Ce mă fac eu cu tine? Îmi mănânci viața! Nu vezi că m-ai îmbolnăvit? Nu te uiți la mine cum arăt?

Cum să arate? Ca o bătrânică, nimic mai mult. M-am uitat prin casă și am văzut balconul. Era cum îl știam... Cu fotoliul rotativ pe care-l ura Vera, monitorul, laptopul, imprimanta, foile de scris,... Tot, era acolo, tot! Aveam un trecut!

–        Băbuțo, pe unde ții cărțile?

–        Pe Lună.

Apropo de cărți! Mi-am amintit de unul zis poker-face. O rudă cred, un alt nepot. Făcuse avere din jocuri de noroc. În Lumea asta se poate oare? Cred că am pierdut ceva de încercat... Nu. L-am implorat să-mi arate cum se face și m-a refuzat. Îmi povestea despre expedițiile sale în Peru și despre experiențe de detașare spirituală... „Tu ești spiritul meu? Îmi pare bine. Eu sunt netotul care te poartă...” Inhala prafuri și se simțea un zeu. Chiar era, că omul s-a îmbogățit, s-a scuturat de invidia cunoscuților și necunoscuților și s-a infiltrat în lumea celor ce sunt cineva.

Am fost destinat să orbitez în universul de jos. I se zice Lumea a 3-a. A trebuit să exist în Timp pentru a desprinde adevărul din rețeaua de zvonuri, falsuri și minciuni. Adevărul e că nu există nicio realitate. Știe vreunul povestea matematicianului Carol Lewis, „Alice in Wonderland”? Dintr-o inspirație, tipul a zăpăcit jocul, iar pachetul de cărți s-a împrăștiat pe capul personajului. Aceea era realitatea, o rețea de falsuri adevărate care deturnau continuu voința pe drumul celor înzestrați de joc cu puteri impunătoare, iar celorlalți le livra doar visuri. Puteai fi acolo, lângă ei... Să fim sobri! Cine-ar mai plăti bilet la spectacolul acesta? Cine ar ține la etaj toată strânsura de hoți, de diavoli? Inteligența e despre cum să te salți pe capul celor mulți și proști. Să-i faci să creadă că sunt acasă cu tine-n cap.

Am scris continuu pe foi până s-a pierdut obiceiul. Stau acolo, în raft, cu miile... Cum încep să citesc, oh God (ce-mi veni?) simt cum mă întorc spre lucrurile spuse. Acolo e casa spiritului. Câți indivizi, numiți oameni, posedă așa ceva? O casă a spiritului? E dulapul din balcon. Aceasta e bogăția pe care am strâns-o, în viață fiind. Deschid un dosar gros și plonjez în trecutul minții mele. Mintea e trecătoare, a mea însă nu mai e. A fost depozitată acolo. Nu interesează alte persoane, e nepotrivită, proastă, nesemnificativă, nu produce un program, nu mișcă o muscă, nu sclipește, nu râgâie, nu scarpină, nu rage, nu adună prozeliți, nu cântă aleluia, nu declanșează apocalipsa, e destinată gunoiului? Eu spun că transcende ceea ce se petrece. Nu sunt infatuat. Sunt spirit liber. După mine Lumea va înceta să existe. „Acasă” e doar iluzie!