Poarta universului

Am fost uimit să-mi descopăr această abilitate. Trebuie să o fi avut dintotdeauna însă doar atunci m-am gândit că există o tehnică anume, pentru acces la Ea... Pot afirma că am stat un timp în aer, când am sărit. Sus adică. Am simţit cum m-am ridicat lent în aer... Ce spun? Acesta a fost doar începutul.

M-a cuprins teama. Nimeni nu încerca să se înalţe astfel. Şi nu... zburam. Nu-nu. Am gândit să dau din mâini. Ca şi cum aş fi avut aripi, ca păsările. Nu. Trebuia doar să mă concentrez într-un fel... Şi mă săltam dacă îmi luam puţin avânt. Parcă aş fi devenit imponderabil. De necrezut, da. Era cumva... un vis... Da nu, că simţeam că nu visez. Aveam casa mea, aveam prietenii mei... Poftim, Orezu, zic:

-       Salut Orezule!

-       Ce vrei bă?

-       Când te-ai întors bă din China?

-       N-am păstrat distanţa şi adio permis... Şase luni?! Ce caraliu nebun! Şi era călare pe Kawasaki!

E stilul nostru de-a face hai!

-       Dis-de dimineaţă am zburat ca o albină din floare-n floare.

-       Nici pe mine nu mă mai lasă Sidonia. Zice că i-a ieşit un ghimpe-n...

-       Uite aici!

-       Cum dracu’ te-ai căţărat pe zidu-ăla? Mai du-te-n...! Am altele pe cap. Vreau să-i cumpăr avion lui fiu-meu, că m-a turmentat, m-a... Ce nemernic! Şi nu mai ştiu unde am rătăcit biletul de la loto... Ăla care e mereu câştigător.

S-a îngrăşat în ultimul timp Orezu. Ce pântec i-a crescut! Şi de când are copil?

-       De când ai copil?

Unde e? Cred că l-am sărit. Ori a plecat...?

„Şi-acum ce fac?, îmi spun. Nu ştiu cum să mă dau jos de pe gard. În partea asta sau dincolo?” Pot merge pe zid însă e mai sănătos să merg pe pământ. Nimeni, exceptând pisicile, şi maimuţele, şi insectele, şi..., nu merge pe ziduri... Adică nu oamenii. Iar eu sunt om. Sunt om. Ştiu şi să vorbesc, la o adică.

Mi s-a părut că bate vântul de nord-est, s-a stârnit aşa, o mică furtună şi neaşteptat, de parcă s-ar fi spart un dig în cer, apa s-a vărsat peste lume. M-am lăsat să cad şi am aterizat bine, nu mi-am scrântit nimic. Am înotat un timp până să ajung la mal. S-a desprins de mine o coadă de peşti. Două zeci până-ntr-o sută. E reconfortant să respiri în apă. Cred că ştiam dintotdeauna dar până azi mi-a fost teamă de înec. E deja seară şi se simte aroma de liliac bătut, nu pot spune ceva de culori, pe-astea nu le zugrăvesc eu. Am trecut din cameră în cameră prin castelul bântuit în căutarea unei uşi ascunse pentru a ajunge în altă lume... Regizore, opreşte un pic! Stop! Stoop! Trebuie să merg la wc, domnule! Nu te uiţi la mine? Sunt o vedetă îmbătrânită! Şi joc rol de don Juan, he-he!

Privesc fata cu ochii mov. Şi ea se uită la mine. „Mady”, zice. „Milady şi mai cum?” „Costel”. „Costel?” „Cascadorul, maestre!” La ce-mi trebuie cascador? Stai puţin, stai aşa! „Eşti combinată cu Costel, sau cum? „Şi una şi alta.” Am pierdut foi din scenariu! Îmi iese trucat...

Simt că plutesc. Plutesc sau îmi pluteşte doar capul... În nori. „Mereu eşti cu capul în nori!” spune Jeni. Mereu. Este inacceptabil. Nu mai văd pământul de nori, şi treaba mea e pe Pământ, zic. „Cineva trebuie să vadă şi deasupra. Cu toţii se uită numai jos!” „Caută bani.” Banii stau întotdeauna jos. Şi se-ngroapă. Aţi văzut pe cineva căutând pe sus? Not yet.

-       Dinamo! Di-na-mo!

-       Ce tot vrei, bă? Nu vezi că nu-mi iese trucul? Și îl încerc de șapte ani, treizeci și atâtea zile.

-       Ce fel de... Adică... Nu. Care-i poanta?

-       Se pierde adevărul, frate. Se stinge Realitatea.

Şi eu ştiu. E un post de radio. E singurul loc unde se vinde chestia asta de-i zise frate-meu. Să mergem, deci. Nu ştiu cum să-l iau deoarece nu are timp de mine. Tare mi-e dor de fratele meu. Când îl văd venind ori îl văd că pleacă sau... toate şi peste tot chipul său care se schimbă de parcă ar fi un câmp de flori roşii, verzi, galbene, lilas... „Stai băi frate! Unde fugi? De ce te-ascunzi?” Nu prea mai seamănă cu el. Dar am intrat cumva. Am sărit zidul. Cât de uşor se sare! Aş putea sări pe... everest? Doar puţin să simt ultima gură de aer şi gerul raiului... E raiul, nu-i... Este, că se-ajunge anevoie. Sfântul Everest! Nume de funcţionar englez. Nimerit pentru a ţine evidenţa muritorilor care nu-l pot atinge. E-eu nu simt frigu-ul-l-l-l...

De ce mă tragi în jos, sora mea? Există mai jos decât jos? Serios? Ha-ha! „Sunt cea pe care nu o vei iubi vreodată şi nu te va dori nicicând, dar îţi va spune: Dimpotrivă!” Se vinde în zeci de modele păpuşa. O poţi lua la tir. Nu ai cum să o ratezi. Poc! Şi pică! Astfel îţi începi cariera în slujba diavolului. Se ţine greu de mine. Mai jos? Cât se poate, cât e voie. Aici nici vorbele nu mai ies din gât. S-au înţepenit. Aud voci. „Cea mai bună ofertă, 10% gratuit.” „Vreau 10 %!” ... „Mă aude careva?” Vorbele-mi sunt greoaie şi de neînţeles. „Urmează războiul mondial. Vezi pagina 256, înainte de maslu, când se rostesc numele tuturor. De unde şi-au strâns cavalerii caii...? Se-anunţă o eră a îngerilor? Vă rog, domnule profesor!” E o lume care dispare. Priveşte-te bine! Priveşte-mă bine! Spune ce simţi! Cuvântul... „Ha-ha-ha!” Râd? Nu e râsul meu. Vreau să plec şi nu mă ascultă picioarele, nici ce mi-a rămas. Trag de ele, de mine. A-a-ah! Cum să le mai îndrum? Şi dinţii îmi cad... Sunt o statuie într-o lume aritmetică. Totul se cumpără şi se-adună. Mă achiziţionează o divinitate. Qin Wei-i-i! Yo-o-o! Îmi sună chinez. Diavolul e de gen feminin. E o aplicaţie, un program, o rutină a ratării în serie. Sunt un looser în serie! Merit scaunul electric! Se recomandă la enterocolită, că azi nu mi-am luat pastila. Am şi eu dreptul, o singură dată, la medalia de merit. Să pot trage vânturi la o adunare de corbi îmbrăcaţi cu papilloane, de la pupitrul central: „Le mulţumesc regelui şi reginei, împăratului Japoniei şi preşedintelui din Kiribati, papei şi muftiului de la moscheea Iluminării pentru...” Ce? Nu am voie dacă nu mi-am câştigat un loc la Lojă? Să învârtim ruleta: Les jeux sont faites. Faites les jeux! Adică? Parcă-i pe dos. Azi se joacă marele Derby. M-am împuţit de-atâtea nume englezeşti. Şi nu-mi miroase doar gura. Am o urticarie, nişte crampe urâte... Mă strâmb rău la greci, romani, ruso-turci, germani, espanioli, mongoloizi, garoi... Sunt rasist. Categoric. „Iulică!”, strig vecinul meu de la trei. „Ce vrei, mânca-ţi-aş p. ta?” Omul are gusturi stranii. „Găseşte-l pe Rosinante şi plimbă-mă prin Cartea iluziilor să-mi găsesc virtutea pierdută!” „Mie-mi sună ca o durere-n c.*!” *„În cap”, nota trădătorului care sunt. Trădător, traducător...! Mi s-a prostit vocabularul. De când s-a prins de mine prima vocabulă până acum, le-am tot adunat. Sunt deja devastat de hidoşeniile acestea. Stau ca scamele, ca praful, colbul... Şi am memorie modestă. Chiar proastă. Dar se întâmplă chestii... Se tot învârt acolo. Ronţ-ronţ! Şoriceii o ronţăie. Acum, cu tot respectul, cine-n puii mei mi-a vârât în creieri microbii ăştia? Ce conspiraţie s-a ţesut în univers pentru a-mi cumpăra sufletul? Că e musai să-l ofer pe bănuţi ori privilegii...

Risc să fiu urât de toţi, însă tare mi-aş lua vacanţă. M-aş duce în lumi îndepărtate, la limita fundaţiei compuse de un jidan cu viziuni galactice. Şi-aş sta acolo ca un pustnic. M-aş juca Tetris. Non-stop. Să prepar fundaţia. Mai sus. Tot mai sus. Repede, mai... și mai... E ritmul meu preferat. De-aş putea renunța la balast, aș zbura din nou. Să stau pe zidurile ridicate de alţii. E o manie construcţia de ziduri. Unii-i zic fasonerie, dar e o chestie doar de principiu. Şi mă întreb de unde atâta ruină! De la ziduri. Sunt o ruină când mă târăsc şi nu mă ascultă nimic din ce mă compunea, şi nu am siguranţa că povestea e despre mine. Însă nu pot ieşi din ea. Mă pregătesc să primesc chestionarul acela fatal despre greşeli capitale, păcate şi toate cele. Cu câte două căsuţe: Ai făcut în ziua cutare ceva compromiţător? Adevărat sau Fals? Ce să recunoşti acolo? Există motive pentru care comiţi o crimă. Şi corupţia, şi vanitatea, avariţia, laşitatea... „Crime mentale”, aud o voce. Interpretaciones, pe mai toate limbile.... Pantofilor, eventual.

Nu cred să fi sărit peste reproşuri. Că sunt lipsit de măsură, de cultură, de bună creştere sau politeţe, că mă dau mare, başca, am personalitate prea mică pentru fumurile din cap. Un anonim care îşi permite să  maltrateze vorba vreunui Maître à lettres et hautes pansées?! Măiculiţă ce număr copleşitor de eliţi (atenţie cu dreptul de proprietate) conţine omenirea aceasta! Sunt mult mai mulţi decât oamenii cunoscuţi şi mai mulţi decât tot ce pot cunoaşte. Despre ei e vorba în ce mi s-a dat să ştiu şi în ce trebuie, sunt constrâns, să port. De cine? De ea. De mintea asta proastă. Şi o întreb, tranşant, nu eşti matale duşmanul meu intim? Ori poate banda de hormoni? Ori, ah!... obiceiurile ruşi-noase... Tăiaţi! Tăiaţi, zău! Mă duceţi pe un drum cu capcane. Nu sunt supererou, să supravieţuiesc fie că vreau sau nu. Sunt fricos, prost, iresponsabil. Mai e vreo laudă să-mi adaug? ...

A-a-a! Ha-ha-ha...! Unde naiba a stat ascunsă toată lumea aceasta care se uită la mine? Actor, actor... Ce vreţi? Spun orice, fac orice mi se scrie ori mi se spune să fac. Am o dicţie exrecabilă, dar e bine să scuipi în timp ce răcneşti, să transmiţi ceva indivizilor care stau în primul rând. O boală, un caz, o râie... Mă scarpin mereu când scap de-aici, în meschina mea cabină. Acolo mă schimb la faţă. Scot dinţii umani şi-mi rămân cei de fiară. Sunt dus într-un transport de sălbăticiuni şi deşertat direct în strada întunecată, alături de alţi vampiri. Apoi se dă liber la jaf. Faceţi-mi orice, spuneţi-mi oricum, dar nu-mi mai cereţi să lupt cu bestiile. Mi-au căzut colții, iar ghearele au prins defecțiuni. Mai bine mă ascund şi nu respir. Cât pot sta astfel? O noapte, o noapte şi-o zi... Două, e cam mult pentru mine. Îmi plac mult cele pisicoase. Despre ce vorbeam? Despre târfe, nu? Trebuie să aibă coadă, nu suport curve berci. Să am de ce trage... Pac-pac-pac! Nu e permis să vorbesc de asta. S-a impus o ciudată tactică a tăcerii. O lege a junglei, ceva, o je ne sait quoi, ori cum se zice, ca un pariu pe viaţă şi pe moarte. Arunci sus moneda învârtită. Cât poţi de sus... Deasupra. Şi-o vede cel ce trebuie. Vă jur că pe Ăl de face regulile nu l-am zărit vreodată. Cu niciunul dintre cele... câte simţuri cred că am. Cam câte? O sută douăzeci şi şapte. Să le iau alfabetic. Scrisul şi cititul... Cum nu sunt simţuri? Sunt eu nebun? Voiam să zic și simțul psihic... Cine face contestaţie? Am o slăbiciune pentru simptomatologia visului. Am rătăcit atât prin vise până am dat de manualul acesta, că i-am crezut mereu pe aceia care le interpretează numai. După aceea am căzut abrupt în erotism. E greu de ascuns că este o implicare a New-Age-ului. Aşa cum e toată non-arta modernistă şi grohăiala contemporană. Uite-aici: trei linii întretăiate, cu titlul „Nuduri”. Zău dacă n-are dreptate! Ce poate fi mai gol decât o linie trasă de jos în sus. Sau invers? Semnătura e spiel-ul paginii. Învârtită frumos, cu puncte, uşor pierdută la final... Nu mă las ispitit să spun că e făcută de moi.

Mă suspectez de anarhie. Am un tic necontrolat al pleoapei ochiului drept şi am fost luat la ochi de fel de fel de personaje. Deunăzi m-a întrebat un politician: „Cu cine votezi, satirule?” „Pot să întreb cărui fapt datorez atenţia domniei voastre?” „Nu vrei să-ţi fac un bine?”, mi-a pus această întrebare la întrebarea întrebării sale. Am simţit un nod în gât care a dat să iasă cu tot mărul lui Adam. „Mă tem că... Mă tem că... Hă! Nu-nţeleg!” În lumea stupizilor stupizenia nu e o stupiditate. Omul era chitit pe mine. Că eşti aşa, că nu mai ştiu cum... Totul de bine. „Ştii să vorbeşti.” Şi, ca o revelaţie mi s-a pus, am înţeles că stau în lumea muţilor care nu-şi cunosc infirmitatea. God! Ho-ho-ho! E groasă rău! Ce-am de nu zic şi eu: Doamne? Să nu creadă vreun slujitor al sutanei (e vorbă sensibilă) că iau în derâdere numele Celui de Sus. Mai îmi pot permite să-i cer audienţă, când o fi cazul? Cum trec toate, parcă mâine vezi că trec cerul şi pământul... Care citat biblic? Nu mai poate gândi cineva... înalt? Obişnuiam să mă măsor... Mai bine tac. „Ştii că nu pot vorbi public. Mi se bâlbâie cuvintele.” „Deci şi tu eşti mut! Ah, zise politicosul, simt o descătuşare. Mai du-te-n aia de prieten! Ha-ha-ha-ha!” L-am pus de patru ori, că i-a plăcut să mă râdă. Perversul e abilitat să vorbească în limbajul muţilor, numiţi doct, analfabeţi funcţional.

Cum să plec? Unde să-mi las pacienţii? Cu maşina asta de zi, fac pană una-două! M-am căutat înăuntru, dar nu m-am găsit. Doar nebunii şi geniile stau acolo. Posibil să fiu... normal. Cum adică? Adică aşa, ca un bou din turmă. Toţi indivizii emasculaţi devin placizi. Nu mai au nici măcar gânduri de sinucidere. E o condiţionare umorală ceva, un feed-back. Stau la modă vorbe ambigue, da’ culte. Eunucii aveau căutare, cândva. Acum doar chiuie triluri de contraalto. Sunt maniacali, pe cuvânt. Zgârie în străfunduri!

Vagabondez tot mai des prin labirinturi interioare. Mă simt rătăcit, dezorientat, pierdut... Eu... cine... unde sau de ce... E labirintul minţii ori... şi aici mă pierd de tot... spiritului...? Am învățat să traduc tot în culori. Când rătăcesc o culoare, devin mai sărac. Ce bani, făţar...? Doar nicilor. Vorbesc singur. Cu mine, cu diverse, cu casa, icoana, pisica... sau cu mama. Mama s-a păstrat în direct cumva, îmi stă sub piele, o simt ca pe o pasăre temătoare, copleşită de neguri. Ce sentiment nefericit, suferind, e mila! Compasiunea sună distant. Dar e corect. Corect şi exact. Absolut şi unic, fără cusur, etern, infinit... Ce să înţeleg de-aici? Nu-i pentru cap. E un look machiavelic. O amăgeală că lumea e un subsidiar la naţiunea perfectă. Există o naţiune a tipilor eminenţi. A aleşilor! Desigur n-am privit în culise. Nu e timp decât după ce se opreşte spectacolul. Şi nu-mi doresc să se termine. Îm... ?

Mă adun din frunzele ce cad, mă scutur și mă suflu să urc iar... Mă cunosc prea bine, m-am oglindit în ape ori am pozat momente. Sunt modelat cum s-a hotărât deja. De câte ori mă maschez eu, nu iese bine şi-apoi sunt... inestetic. Estetica e o treabă subiectivă tratată de indivizii decepţionaţi de propria imagine. Un pas înapoi, vă rog! Obişnuiam să fiu astronom când, mi s-a propus versiunea aventurieră de astronaut... Ca aventurier ce sunt am citit cartea: Cum poţi deveni imun la sentimente. De ce or fi atât de multe? Şi toate atacă la cap. Simţi cum se aşază pe el o mare sărată şi gata! Ești dus de val... „Vere, ce e cu adevărat, Iubirea?” „Sentiment, tataie!” Ce vorbă scumpă! Te costă. De-altfel singura care-ți dă un sărut moca e Moartea. Dar și asta e sclifosită. Câteodată te usucă de chinuri, alteori te abandonează. Unde? Unde spui că ești? Călătoresc prin micro și macrocosmos. Bă, ești prost? Nu. Sunt om de la țară plecat pe un drum plin de muște care mă bâzâie: Lăsați-mă că îmi pregătesc monologul pe care am să-l prezint la o ședință de litere! I-am zis: Poarta Universului… „Exist în propriul Univers. Tot ce mă înconjoară este născocit de mintea acestui corp. Altfel zis din ce cred că este nimic nu este... Să ajung mai departe de el mi-e imposibil. De-aceea mă opresc în poartă și mă holbez dincolo…”

Apciu! Mă ia strănutul de fiecare dată când plănuiesc ceva în taină... Strănutul zic, e o traumă care mă umple de muci și de nervi. De când mă caut de viruși în tot ce mă alcătuiește, e o problemă să-mi găsesc un loc liniștit pe aripa avionului. Și nu mă dă pe spate portul unei măști sau arme de foc. Prea departe parcă de marele ocean și dragonii săi verzi, de groaznicele ziceri ale sfârșiturilor sălbatice, zbor, deasupra întinderilor de gheață, peste pământul zdrențuit de foc și de apă, acolo unde sunt mulți care compun ușor dovezi, care au învățat eroii să zboare…

Aștept aici, parcă aș sta pe soclu și nu mă uit în jos de teamă să nu mă răstorn. Statuile sunt niște mortăciuni uscate, reci și detestabile. Nu aduc omagiu nimănui, poate celor care se îmbogățesc de pe urma lor. Nici portretele, sau pozele... Iluzii ale trecerii! Mă văd bătrân și ros de isprăvile existenței, râzându-mă de cel ce cred că eram. Dar nu… Am murit demult, înainte de imagini. O viață, sau ce-a fost, mi-am pregătit un piedestal. Să urc pe el, să pot vedea un fraier că mă știe… oarecum. „E bustul lui Cutare Gogu.” „Halal de mine! Simt că-mi tremură chiloții din ghips de semeție!”

Mă vărs perisabil prin crevasele muntelui retezat de unealta unui demiurg. Puh! Cred că iau din ziar textele acestea… Nici ziarele nu mai sunt de actualitate. Am strania vanitate că sunt inventatorul publicației: „S-a întâmplat acum o săptămână”. Găsesc și mai bătrâne, dacă vreau dinadins! Uneori dau de publicații vechi de câteva vieți. Chiar și cinci. Și poate chiar o sută! Cum ar fi „Cartea egipteană a morților”. Despre ce mormăi aici? Să-mi văd de treabă. Când o iau în jos gândesc la minerit. N-am fost vreodată în galeriile minelor însă în galerii ale peșterilor am ajuns de multe ori. Înainte să înceapă omul să sape, marile goluri subterane au fost săpate de apă. Peșterile au o ciudată legătură cu timpul, cu istoria, cu filosofia... Cu această căpoșenie am pătruns în întunericul lor și am ieșit decepționat. Doar frig și murdărie înăuntru! Sunt nebuni care au găsit Infernul! Pe alocuri. Sau masochiști?

Mi-e greu să mă compar. O știți pe Daniela? Cine-o mai știe? Rusu. Deci Rusu s-a însurat cu Daniela. Un tip roșcat cu apucături triviale… Se pieptăna cu cărare la spate. Când i-a descoperit pasiunea, Daniela a zis că e o manie care trece. De atunci am simţit că priveşte cu un ochi râzând spre mine. Şi am înţeles tot: Femeia aceasta e un înger! M-a purtat în ceruri su... sus... Şi am decis să nu mai cad. Mă lovesc de bolovani, purtat de zefirul care miroase a roses de confiture... şi a drame spârcâite de printemps la marginea mării... de stele. Abia am închis asfinţitul şi-ndată mi-e dor să pornesc aceeaşi rutină, să deschid uşa larg, să adulmec răsăritul aceluiaşi astru, să rătăcesc iar drumul îngust spre toiletă, să miaun pisica, să mă răstorn pe scaun rănit de-un vis de noapte, şi să privesc în aburul cafelei cum zboară rândunelele mai sus decât e soarele sau umbra umbrei lunii, şi... Parchez din nou lângă stafiile din maşini care se strâng după pretenţii într-un spaţiu privat, de ziua înfrăţirii morţilor, la o petrecere în gura plină de alcool şi me-e-e-at – nu mă pot reţine să spun ceva în engleza comună pe care o stăpânesc atât de lamentabil că îmi vine să plâng de durere.

Deci mă pun, am început povestea, nu?, să mă înscriu într-un club de literaţi online. Găsesc un tinerel să ne lăudăm reciproc produsele inteligenţelor în comment-uri, dar puştiul după ce se constipă cu două-trei rânduri din fantasmagoria mea, ciudate în viziunea... deci, îmi scrie: You, că aşa-mi spunea, scrii proză artistică... Uee! Şi m-a părăsit de tot! Îl oripilasem. Sunt un nenorocit, un schizoid... Cine vrea să mă comment-eze? Accept ocări, diatribe şi obscenităţi. Să simt că exist.

Acum două zile am încasat un pumn de la unul, pe stradă, că „nu-mi place dă faţa... ta”, cum ar veni a mea! De ce s-o fi împiedicat tocmai de ea? Eu o suport de... mi-e groază să recunosc de câtă vreme, şi nu i-am dat măcar o palmă! Îl ştiu de mult pe tip, e un sălbatic. Urlă, vorbeşte singur... Ăsta l-a înjurat pe Dumnezeu în direct şi am fugit de teamă că poate fi trăsnit şi mă aflu prea aproape. Uite că m-a trăsnit doar pe mine, şi eu sunt timid! Nu mă pricep să venerez divinitatea. Nici Ea nu mă prea arată lumii. I-e jenă să se spună: Până şi pe fraieru-ăsta îl ajută Dumnezeu... L! Sunt indivizi care şi-l arogă. Îl consideră un bun personal. Atenţie! Atenţie! E doar al lor şi altul nu există. De ce spune englezul „My God”? Românul spune: „Dumnezeule”!

Nu-mi stă bine să port pălărie. Merg pe stradă aşa, în capul gol. Iar capul meu gol stă gata să cadă...