Zidul

Un câine corcit, băiatul (la câini se observă lesne sexul) unei doamne vârstnice, plictisită ori obosită după plimbarea în parc, s-a oprit și s-a așezat să privească una dintre pisicile doamnei Roșu, care locuiește la primul etaj. Exclusă iubirea între aceste specii animale, deci îl fascina mâța într-un mod neînțeles de bătrâna lui stăpână.

–        Costel, băiatule, lasă mâța în pace!

Sincer, pe Costel nu pisica îl interesa ci își camufla preocuparea pentru apariția în zonă a altei cotarle care stătea, în mod inexplicabil în lumea cățeilor, chiar pe zid. A lătrat, să comunice cumva, dar fiara din zid nu își vâra deloc limba prea lungă pentru a fi câinească, în botul asemănător râtului de porc. L-a scheunat. Nimic. Magaoaia stătea nemișcată. Ca el. S-a uitat la „mama” lui. Femeia lătra către stăpâna pisicii, iar cealaltă femelă umană se plângea de mizeria, părul, excrementele și tot felul de mizerii organice aruncate exact sub balconul ei de vecinii care locuiesc deasupra. Uite-așa cade tot. Viuu! Poc! Și, sub toate primejdiile venite de sus, e nevoită să curețe încontinuu. „Și grădina, vedeți...”  Ce martiriu, ce sfântă!

Hai! Costel a tras voinicește de lesă dezechilibrându-și stăpâna-mamă.

–        E, ce s-a-ntâmplat? N-o mai iubești pe pussy dragă? Îm? O zi bună doamna...!

Câinele Aeul a rămas în loc. Ce, pare ciudat că-i știu numele? E scris de proprietar, alături. Aeul! Nu e nume de câine. Probabil trebuie citit invers. Luea. Să fie cățea? Costel, nebunaticule! „Luea”! Rămân la prima impresie. E un băiat... fără... Castrat... cu limba lungă. „Aeul!” Și-a vârât limba-n gură. „Ce faci?”

–        Aștept să cadă noaptea. Nu pot umbla ziua. Stau unde mă prinde dimineața. Azi m-am oprit aici, mâine dincolo.  Sunt și eu vânat ca toți ceilalți câini fără stăpân. Stăpânul meu m-a creat și m-a lăsat singur. Am văzut hingherii de graffitti. În lumea asta exist eu. Mă învârt. E o lume ok dacă nu te-ar alunga umflații, creaturile 3D,. Balaurii. Creatorul meu nu face de-astea. El a făcut o haită de câini Aeul. Să ne vezi când ne găsim! Om fi muți pentru auzul celor de-afară, pentru toți cei care trăiesc pe ziduri nu suntem. Zgomotul nopții este zgomotul nostru. Ieri am întâlnit-o pe sora mea Luli. Luli nu-i câine, e o... femeie. O icoană. Un bust cu sânii mari și o față diformă. Are șapte luni. În lumea noastră e o vârstă apreciabilă. Cel mai mult durează lucrările pe ziduri dinafara orașului sau pe poduri. Toți pereții din metrou sunt lucrați. Cunosc cel puțin trei... spre zece artiști. Creatorii își spun artiști. Cinci dintre ei sunt creați. Știi ce spun? Da? Graffitti se autocreează, omule! Dar eu sunt făcut de om. Era noapte, avea un instrument și ochi fosforescenți... De unde știu toate astea, întrebi? Creatorul nostru ne oferă generos toată știința lui, de la început până la sfârșit, când suntem uciși ori ne uzăm.

„M-am scrântit la cap!”, am spus. Parcă aș fi intrat în transă! Cum să-mi poată vorbi un desen apărut peste noapte pe un perete al blocului? Sunt tare stresat la serviciu. Am lucrări urgente care mă apasă pe creier continuu. „Termină-mă! Termină-mă! Ter...” Ce tot spun? Soția mă întreabă: „Ce-ai mai făcut azi?” „Am vorbit cu un câine...” E, cum să-i spun așa ceva? Nu posedăm un dulău de casă, nici măcar un pechinez, nici un perouche, măcar că zboară ca un muscoi. Avem groază de mizeriile lăsate de o vietate în plus. Și nici copii. Țipete, o temere continuă de vătămări și boli, grijă pentru hrană, confort, educație, devenirea unei ființe nerecunoscătoare... Poate-s egoist. Nu știu.

–        Ai mâncat ceva azi?

–        La prânz da...

–        Ar trebui să mergem la market dragă. S-a golit frigiderul.

Cum am ajuns afară, m-a întrebat:

–        Tu ai văzut ce câine hidos a mâzgălit un infractor pe perete?

–        Am și vorbit cu el...

–        Ha-ha! Dar ești caustic dragă! Probabil regreți că ți-ai deranjat dosul de pe fotoliu să îl duci la cumpărături.

M-a prins! De câte ori mă trage după ea resimt o stare tragică de victimă. Îmi cântă în cap toate ariile știute din opere dramatice compuse de Verdi și ai lui. Stai să vezi când ia la scotocit supermarketul!

–        De ce stai ca momâia pe mijlocul culoarului?... Unde ai intrat că am crezut că ne-am pierdut și n-am luat telefonul?...

Chestii! Mergem fără mașină că e aproape magazia aceea cu mărfuri noi sau vechi, unele digerabile. Particip la discuții cu nevastă-mea. Cutare e așa, eu sunt o catastrofă, un cataclism... Ceva cu „cata”, de la Cătălin. Ăsta e, în mod coincident, numele meu. Merg cu ea, cocoșat de greutăți și visez că scap de stres. Dacă visezi când toacă o moară riști să te prindă roata. Și te-nvârte, și te-nvârte...

Întârzii dincolo de miezul nopții cu noile reguli privind soarta construcțiilor, inclusiv amenzile. De ce ar trebui să rețin eu toate normativele nu înțeleg. Să le știe doar cei care modifică legile. E treaba lor, nu a mea... Nevastă-mea doarme, e pierdută-n vis, merg și eu în toaletă să-mi periez dinții și, în fine, gândesc adormit la ziua de... deja azi, când... îmi aduc aminte că am nevoie de un kit de memorie pe care trebuie să-l duc la prima oră domnișoarei Petrescu... Am uitat să-l iau din drum... Unde mai găsesc la ora asta? Știu un market deschis nonstop. E în bulevard. Mă îmbrac și nici nu simt cum, ajung în fața scării. Aeul mă strigă:

–        Omule, unde mergi? Ia-mă și pe mine că mi-am lăsat semnătura aici!

–        A! Voi faceți pipi pe ziduri de miroase a latrină când te apropii?

–        Bețivii, nu noi. Hai că dă bine să mergi cu câinele de stradă...

–        Ce câine de stradă? Nu vezi că stai pe zid?

–        Suie și tu. Noaptea e mai sigur aici. Ești într-un clar-obscur prin care te strecori mai ușor. Nu te ginesc nici vardiștii.

–        Ce sunt ăia?

–        Copoi, gabori, sticleți, polițai, caraule, balauri...

–        Balauri?

–        Nu ai văzut scrisul pe pereți? Și? Nu ai recunoscut balaurii?

–        Ce treabă au cu poliția?

–        Să nu te încrezi niciodată în ei. Sunt turnători. Și creatorii lor. De aceea sunt tolerați să umple orașul. Cele mai multe creații sunt balaurii. Artiștii fac altceva. Hai cu mine să cunoști câțiva artiști. Eu știu că și tu desenezi. Faci coperte la cărți...

–        Oh! Cum de cunoaște un... câine pus pe zid...?

–        Sunt câine de cartier.

–        Cum vrei... Îi știi pe toți vecinii?

–        Da-da. Le cunosc și rudele. Și animalele de companie... gândacii și șobolanii...

–        Mai sunt pe-aici gândaci și șobolani? De ce mai plătim dezinsecțiile și deratizările?

–        Eu nu știu ce zici, dar cel mai domn dintre toți e Ricki, șobolanul de la scara unu. El m-a adus aici. Cum vezi îmi trebuie ceva suprafață pentru a intra cu totul. Altfel mă restrâng și se poate să pierd ceva din mine. Și rămân așa. Vezi?, aici am semnătura. Uneori o pot reproduce...

–        Nu te cheamă Aeul?

–        E semnătura. Eu sunt doar un câine de cartier.

–        Mi-ai mai zis. Am să te chem Aeul. Trebuie să-ți spun cumva.

–        Nu mă supără, deși nu-i numele meu. Și nici al stăpânului. E o criptogramă.

–        Folosește la ceva?

–        Nu știu.

Am trecut dincolo de stradă tot alunecând pe pereții clădirilor. Se vede altfel lumea de-acolo. Totul e spectral, aproape transparent și mișcător. Mașinile rulează pe niște linii luminoase, roșii sau galbene. Știu că sunt automobile ori alte vehicule când stau ori se mișcă lent. Altfel dispar. Aud continuu zgomote. Simt că vin și dinăuntru nu doar dinafară. Din clădiri, de subpământ... E doar rezonanța pereților? Aeul mă trage spre bulevard. Vrea să traversăm bulevardul.

–        Cum vrei să o faci?

–        La intersecție. Trecem pe mașinile care stau la semafor.

–        E posibil?

–        Am mai făcut-o.

Cum o fi făcut-o Ricki? Ori și el mergea pe ziduri și carcase de automobile?

–        Coborâm la metrou. E o scară nu departe.

Văd oameni desfășurați în mișcare. Unii par să fugă și se împrăștie ușor, alții stau, apoi se desfac asemenea unor foi, se decojesc, dar nu rămâne în loc nimic din ei...  Se duc cu totul. Metroul e închis. De unde veneau oamenii aceia? Cum intrăm? Ne strecurăm pe sub uși. Câte pot face „creațiile”!

–        Cine erau indivizii...?

–        Sunt golani din zonă. Ei mâzgălesc cu markere pereții scărilor. Nu ai văzut pe unde mergi? Și ei se cred artiști dar nu știu să facă altceva. Uneori scriu trivialități. Sunt mâzgălitori, nu creatori. Creatorii sunt în tuburi.

Hm! Ce m-a atras oare să umblu după câine? Am ajuns în subteran, lângă șina metroului. Nu-l mai zăresc pe Aeul.  

–        Mai ești aici?

–        Sunt chiar lângă tine.

Văd luminița de la capătul tunelului. Se mișcă. În sus, în jos, câteodată spre mine... spre noi... Îi simt pe indivizi. Apar și dispar în mod misterios. Vorbesc!

–        Am să te trag de coadă...

–        Până aici, doar. Cum faci un „kapa”?

–        Ai de scris „truck”?

–        „Er”, „trucker”...

–        Cu pete? De ce?

–        N-am altă idee.

Un tip cu chelie și barbă agită lumina lanternei...

–        Las-o!

Îl văd pe celălalt. Stă pe două scaune așezate în scară. Unul mare, altul mic...

–        Balauri, îmi șoptește Aeul.

–        Unde se află „creatorii”?

–        Hai s-o cunoști pe Luli. Ce faci Luli? Uite-l pe Cătă!

Trebuia să-mi imaginez că știe cum mă cheamă. N-am de ce să fiu surprins. Pe Luli abia o zăresc. Cel mai bine se vede bustul. Parcă mă privește cu sfârcurile!

–        Unde te uiți? mă apostrofează.

N-am observat unde-și ține ochii. Are vocea subțire, stridentă chiar. Și nu are picioare deloc! Oare cum se mișcă? Ori stă...

–        Sunt încântat să vă cunosc domn...

–        Domnișoară!

–        Exact. Ce faceți aici?

–        Îmi fac siesta, baby. Am mâncat un șarpe ieri la prânz și încă eructez, grrr!

–        Ah! Aeul! Nu mi-ai zis că vă hrăniți.

–        Pe-asta nu ți-am zis-o? Ei bine, suntem mâncători de șerpi.

–        Acum înțeleg ce e cu limba aia lungă...

–        Câteodată îmi rămâne șarpele în gât.

Ceva mare se apropie astupând canalul. Se oprește puțin apoi aprinde două proiectoare. E o drezină, o platformă pe roți. Deasupra stă un om, ridică o scară și atinge partea de sus a tunelului, tavanul. Saltă lumina și văd cerul deasupra... E un cer de noapte, albastru întunecat, un roșu greu, constelații, calea lactee, luna... Ochii cerului... Se luminează fața femeii fără picioare.

–        Acum știi de ce vin aici? Să văd cerul. Nu există cer mai frumos.

–        Și cel de-afară?

–        Afară? Ce este „afară”?

–        Luli, îți spun eu. Afară e lumea lui. Nu-i nimic adevărat. E spectral... Minciuni.

–        Și crezi că nu știam? Ascultă-l pe Raul! Cântă! Cântă Raul...

Creatorul Raul are un difuzor cilindric și ascultă muzica înregistrată pe un dispozitiv electronic. E un sunet care circulă prin canal. Îl aud și „balaurii”. Unul dintre ei vine spre drezină.

–        Salut Raul!

–        Hey, Biro!

–        Parcă ziceai că nu vii noaptea asta.

–        M-am răzgândit.

–        Măi omule, și aici sunt niște reguli clare! Azi eu, mâine tu. Altfel ne încălecăm. Și nu vrei să vezi așezându-se pe opera ta opera lui Clonț. Nu vrei, nu?

–        Nu-mi amintesc să vă fi atins vreo lucrare...

–        Dacă tu nu, atunci cine? Câinele? Ori gagiu-n pijama? E făcut tot de tine?

–        Nu-i al meu!

–        Atunci pot să-i dau un fâs!

–        Dacă te calmează...

–        Măi nenică, cineva ne șterge lucrările, în vreme ce a ta e imaculată. Tu vii cu scule, noi suntem pauperi... Nu ai o țigară?

Biro și-a aprins țigara oferită de Raul...

–        Mai schimbă și tu muzica asta că ne ia somnul! Pune ceva hard rock!

„Gagiu-n pijama!” Vorbea oare de mine sau mai era cineva? Cineva invizibil mie?   

–        Celmare e supărat că nu mai faceți arătări să nu plătiți în plus. Vrea să schimbe Regula. Uite... Cerul... E cerul, zic bine? Nu zboară nicio arătare pe cer.

–        Nu am terminat lucrarea.

–        O să vină copiii noștri să zboare. Clonț le face deja aripioare. He-he! Zic și eu! Ai putea să ne împrumuți vreo două butelii, una albă, alta albastră metalizată, puțin bleu. Știu că ai. Clonț! a strigat. Ce culori mai trebuie.

–        Verde și roză. Am luat un roșu da’ nu e bun. Nu s-ascunde pitonu’ în jungla lu’ Cristea. Că a făcut-o roz!

–        Și ăsta trebuie șters, dacă nu te superi. Nu e pe listă. Nu se plătește pentru el și câinele lui. Pe femeie poți să o lași. I-a mâncat igrasia membrele! Am să-i trag partea din jos, să o aibă și ea. Să s-ascundă pitonul lui Clonț. He-he!

Biro se observă greu, parcă fumul țigării l-a încețoșat. E un tip cu barbă și ochelari de vedere, rotunzi.

–        Vezi?, mai spune, noi scriem mesaje pentru obtuzi, le inoculăm subliminal. Tu ce mesaj transmiți?

–        Ce mesaj e mai bun ca un tablou realist?

–        Ha! Voi mințiți mai mult. Băieții de la bele-arte! Bravos! O risipă de material doar pentru a crea o realitate falsă.

–        Dar n-o creăm. O reproducem.

–        Și mai spune-mi, de unde ai luat platforma și scara?

–        Le-am închiriat cu ora. La... trei, le duc înapoi.

Nu-mi venea să cred că ajunsesem un desen pe perete. Trebuia să mă întorc la „realitate”, la cine eram. Ce se întâmpla dacă aș fi fost șters?

–        Aeul, trebuie să plecăm de-aici! Săru-mâna, doamnă! Nișoară! Mi-a părut bine...

–        Unde te uiți?

Aeul m-a tras după el înainte. Aș fi vrut înapoi însă parcă ne lega o sfoară ceva, un fel de lesă. M-a repezit încolo și deodată m-am simțit pierdut. Intrasem într-un codru cu copaci mari și liane.

–        Pe-aici nu rătăcesc balaurii?

–        Balauri și tigri, hiene, maimuțe, negroizi...

–        Cine a creat lumea asta?

–        Au fost cinci creatori. Cel mai mult a lucrat Cristea. A fost ideea lui. O junglă în roz și negru. Și alb... Eu mă ascund ușor.

–        De ce m-ai adus aici?

–        Nu eu te-am adus. Ai venit singur... În junglă există legi. Legea numărul unu este: Creațiile nu se mănâncă între ele. Înțelegi?

–        O astfel de lege nu există în realitate...

–        Mai lasă-mă cu „realitatea”! Tot o creație este și acolo. Ai uitat?

–        Depinde cum interpretezi.

–        Ham-ham!

–        Ce-ai simțit?

–        E cineva aici care miroase altfel decât restul și acela ești tu. Ham-ham!

Am văzut un grup de oameni aproape goi așezați în cerc. Dincolo de oameni scânteiau ochi de animale famelice.

–        Poți să-mi zici ce fac?

–        Se roagă la Celmare! Să fie protejați.

–        Celmare de care vorbea omul acela...?

–        Nu poate fi altul. El împarte grația în tot spațiul interior, chiar deasupra ici și colo. De el se tem toți. Sfinți și profani.

–        Mă impresionezi. Știi o mulțime de lucruri.

–        E! Citez din memorie!

Un bătrân a ajuns lângă mine. Nu l-am văzut mergând...

–        Ia gâldu-gul...

Îmi amintea de scurgerea streșinilor.

–        Zice să-i duci lui Celmare solia de mulțumire și cererea să le ocrotească existența. Sunt semne că va fi un cataclism, o radiere, o acoperire cu pulberi. Nimic nu este etern.

Nu mă mira că Aeul cunoaște chiar toate limbajele, mă mira că eu nu pot ști deși sunt ca el. Am zis că „da”. Să nu recunosc legătura mea cu... era nediplomatic.

–        Cât de adâncă e jungla?

–        Poate fi oricât de adâncă. E posibil să nu mai ieși. Rămâi acolo dacă te vrea o femelă maimuță...

–        Să ne grăbim.

Mai erau doi pomi când am văzut balaurii la marginea pădurii. Unul devorase deja un copac, de la mijlocul trunchiului, în sus și în jos.

–        Ne pot înghiți și pe noi?

–        Doar dacă sunt creatorii de balauri aici. Dar nu sunt...

Am ajuns în apropierea unei stații de metrou. Înăuntru sunt aprinse câteva becuri și-mi apare, într-o mișcare lentă, o femeie care spală gresia. Este o femeie de pe lumea cealaltă – una dintre lumile celelalte. Am sărit și eu pe peron...

–        A-a-a! Ce cauți aici? Îmbrăcat așa?

–        Cum așa?

–        Ești somnambul?

Nu mă vedeam prea bine, dar... stăteam pe un peron al metroului îmbrăcat doar într-o pijama roșie cu buline albe! Nu știu cum ajunsesem acolo! Femeia m-a dat afară, dar afară era rece și... Și am ieșit deasupra în centrul orașului. Cum ajung eu acasă? E departe, nu am bani de taxi, sunt cu picioarele goale, e frig... Mă vede din mașină un polițist care patrulează... Mă întreabă de acte însă foarte repede realizează că am scăpat dintr-un azil de nebuni. Nici mască nu port! „Ești extrem de periculos!” „Sunt somnambul, m-am trezit în...” Și cum să fi intrat acolo? Nebun! Îi spun unde stau, ajungem și sun la interfon.

–        Hai Eli, răspunde te rog, hai Eli...!

Într-un târziu, după trei apeluri, răspunde:

–        Cine e?

–        Cătă!

–        Cum ai ajuns acolo?

–        Deschide te rog și nu te speria că vin împreună cu domnul agent de poliție. Am să-ți spun ce s-a întâmplat.

Trebuie să semneze că m-a recuperat însă nu înțelege nimic din povestea mea... Adoarme repede în timp ce eu stau treaz. Mă duc să-mi prepar o cafea la miezul nopții... Mi-a fugit somnul. Să vorbesc unui câine pictat pe zid doar în vis se poate, însă nu mă știu suferind de somnambulism. Stau și gândesc iar... Cum să intru în tunelul metroului după ce s-a închis accesul? Oamenii aceia urcau? Am intrat înainte să se închidă ușile. Nu tot ce se întâmplase a fost vis. Nu aveam decât să plec dimineața la editură, să-mi reiau programul zilnic și să vizitez un psiholog.

Prima grijă, de dimineață, înainte să deschid portiera mașinii, este să-i râd în nas câinelui cu șarpele-n gât. Mă uit. Ei! Oare n-am visat și asta? Că ar fi un câine vopsit pe un perete al blocului? Mă rotesc împrejur. În spatele clădirii a apărut un... balaur. Niște litere îngroșate fără o semnificație imediată: KRATTER. Aeul nu mai e, dacă o fi fost vreodată. Mă surprind conducând spre intrarea în metrou. Opresc să cercetez intrarea. Nu ai cum trece pe sub uși. Doar prin geamuri. Umbrele trec prin geamuri... Devine maniacal! Am de gând să uit tot. Să-mi scoată psihologul din cap nebunia. Mă simt de parcă eu aș fi fost câinele acela. Nu-mi trebuie alte asemenea... avataruri. Gata! Aceasta a fost povestea.

 

A trecut o vreme însă am rămas deranjat la cap, cumva. Nu am mai intrat în vorbă cu maidanezii. Unii mușcă, alții jefuiesc, iar ceilalți mă poartă în lumi onirice. Bizar e că n-am mai văzut vreun Aeul pe ziduri sau pereți! Și erau destui. De altfel, „balaurii” s-au înmulțit! E posibil ca toți Aeul să fi fost înghițiți de „balauri”. Se anunță o eră a balaurilor ziși dragoni. Vin dinspre est, ca mongolii. Ne înghit deja.