Cavalerul norocului

 

1553, ianuarie, Montpellier, La France.

O femeie disperată urla că i-a fost ucis copilul. Striga după ajutor, chema Le Guet (Garda Urbană)... „Concubinul e vinovat, a răsturnat un dulap peste bietul băiat care și-a pierdut viața... Concubinul... Jacques Marchette, student la Medicină, la Universitatea din oraș... ”

Femeia se numea Gilette d'André și a declarat la Sediul Sergenților care efectuau arestări, tot ce știa despre fostul ei logodnic. Îi promisese că o ia de nevastă, însă era un aventurier, duelist și afemeiat, care o jefuise și-i cheltuia averea. Fiul ei aflase că îi ucisese, într-o noapte, fostul soț în duel și o consolase apoi, cu perfidie, și ea se lăsase înșelată. De-aceea uneltise să-i elimine fiul aranjând să-i cadă dulapul în cap. După această plângere Justiția și-a pornit angrenajul monstruos pentru a apuca și a condamna, chiar în lipsă, un străin cu tupeu, capabil să sfideze generozitatea statului francez care-i permitea studiile într-o universitate de prestigiu... 

Zgomotul tălpilor de cizme și de catarame din metal, neînchise din grabă, a răsunat în stradă, mai apoi, pe pietre, se îndepărtase în trap un cal cu omul deasupra, și galopând pe drumul care ieșea din oraș, grăbindu-se mult mai departe, dincolo de Languedoc, spre Lyon, Dijon, până în Loraine... Autorul acestei frenezii, își pierduse pălăria, ori nu o recuperase, și călărea cu pletele bătute de vântul rece al iernii... o iarnă totuși blândă, către Flandra.

Iacob Heraclid de Marchette era un tânăr provenit din Grecia, el se prezentase originar din Samos, o mare insulă egeeană, feuda familiei sale confiscată de armata turcă. Tatăl său, Ioan Heraclid, încă locuia în Malta, unde-și făurise o situație, poate și pentru că se pretindea descendent al unei prestigioase familii din Rodos, și fusese susținut de Marele Ordin al Cavalerilor Maltezi, cel care-și spunea continuator al Ordinului Cavalerilor Ioaniți, izgonit din Rodos. Templierii muriseră demult, dar Cavalerii Maltezi păreau la adăpost și prosperau...

Drumul spre și dincolo de frontieră, unde s-ar fi salvat, a fost lung și periculos pentru proscrisul care se furișa sub altă identitate: Johan de Brancovici. Își căutase drum spre nord, gândind că va fi căutat mai degrabă spre Italia, deoarece ajungeai ușor acolo. Mare neșansă avusese cu copilul acela băgăcios, care-l șantaja, că dezvăluie gardienilor orășenești cariera sa de duelist. Duelurile erau, legal, interzise, însă toți tinerii răspundeau astfel la ofensă. Gentilomul nu putea refuza provocarea la duel, cu spada, floreta ori arme de foc de mână – pe toate le mânuia la fel de bine – fusese educat de copil în spiritul luptei, fiind un exilat, alături de părintele lui. Ei bine, nu se temea pentru viața sa, era obișnuit cu riscul, însă cunoștea că ar fi fost spânzurat dacă i se proba vinovăția și era un sfârșit dezonorant. Nu avea speranțe să fie exonerat de justiția franceză. Era de-ajuns un denunț și atârnai pendulat de gâtlej într-o zi-două.

A bântuit prin hanuri și a încercat să-și pună în ordine ținuta. Venea dintr-o zonă unde oamenii cheltuiau averi pentru cele mai noi veșminte italiene, iar accesoriile vestimentare deveniseră un motiv de mândrie și laudă pentru tinerii gentilomi și evident pentru midinetele din oraș pe care aceștia le întrețineau. Cum să reziști spiritului vremii? Erau cu toții cheflii, poeți, cântăreți, luptători... Din principiu...

Într-adevăr, nu avea credibilitate, prezentându-se drept cavaler... Ce fel de cavaler călătorea fără un scutier sau măcar slujitor, pentru micile sale nevoi, care-l scotea din nevoi, altfel zis? Găseai oameni de angajat, pe drum, oameni fără casă și fără țară, foști lefegii și te întrebi în ce limbă se înțelegeau toți aceștia, că una era lanque d’oc și alta langue d’oї  și te puteai încurca în vorbe, iar franceza literară abia era fasonată și oamenii studiați preferau să se exprime în neolatină, folosită în școlile înalte și în diplomație. Totuși Jacob Basilic de Marchette era intelectual, cunoștea câteva limbi vorbite, avea curiozitate și specula oportunitățile. Drumul său era spre Margrafiatul de Baden-Baden, ținutul de graniță al Sfântului Imperiu Roman, avea scrisori de recomandare de la câțiva oameni luminați de noua religie, protestantismul de tip hughenot. Și hughenoții erau prigoniți în Franța, dar în landurile germane ar fi fost în lumea lor. Atâta doar că se chemau altfel. Cei mai mulți se inspirau din regulile și vorbele lui Martin Luther pe care Jacob nu le prea digera, totuși, oamenii aceia îi puteau hrăni ambițiile, oferind fonduri pentru că erau în căutare de prozeliți. Marii maeștri, pastorii, patriarhii, papa și cardinalii săi, nu se vor sătura vreodată. Au tocmit armate, le-au asmuțit fredonând imnuri Marelui Zeu, Cel doritor de suflete virgine sau convertite... Dar... Cruciadele, adevăratele, fuseseră mereu deturnate ori copleșite. Eșecul lor erodase stâlpul credinței, îi făcuse pe mulți să descopere corupția și lăcomia clerului, iar protestantismul părea o replică a celor cinstiți. Că era astfel, sau nu, pe cine durea?

Jacob Heraclid (sau Basilic) a ajuns pe străzile din Baden după un ultim puseu al iernii, înainte să se instaleze primăvara. Zăpada căzută atingea genunchii calului. Avea încă bani să stea o zi și-o noapte, dar apoi ar fi înghețat în stradă cu cal cu tot. Putea merge să se angajeze în armată. Sfântul Imperiu era într-o dispută aprinsă cu Franța pentru Italia și teritoriile flamande. Se și vedea ajuns acolo, însă câmpul de luptă era la mai bine de o zi distanță, iar vântul era tăios și aveau, om și cal, nevoie de un culcuș cald.

Nu știa dacă e bine sau nu să-l deranjeze pe tânărul margraf Philibert de Baden-Baden – abia trecuse de majorat, iar misiunea sa de gardian al frontierei de vest, alături de margraful din Baden-Durlach, îi crea destule probleme în perioada de conflict – dar, s-a dus direct la el. S-a prezentat drept Jovan Branković nepot al unui renumit despot sârb cu același nume – găsise actele personale ale lui Branković, pe când lucra, copist, la Vatican. Tinerețea lui crudă se derulase prin tot sudul Europei, de la Chios până la Vatican unde fusese scrib alături de un văr al său. Acolo găsise actele și le falsificase. Au fost atuul său, a putut proba că se află în așteptarea părții cuvenite din moștenirea familiei și a fost găzduit ca oaspete. Avea nevoie de protectori, să se acomodeze într-o lume diferită ca obiceiuri și limbaj.

 

Iacob Heraclid nu era cu totul străin de ideile vremii. Prietenul său, studentul Justus Jonas, îl introdusese în ideologia Reformei. Oare ce mai făcea Justus? Nu-i zisese o vorbă despre intenția sa de a ajunge în Sfântul Imperiu. Ce ar fi refăcut banda lor de tineri nestăpâniți, fără inhibiții?

Când venise în Montpellier, tata, Ioan Heraclid, intitulat conte de Naxos și de Rodos, îl prezentase rectorului care îi oferise un pilon de studiu – pentru a-l disciplina, deoarece era cam zăpăcit –, medicina, să aline durerile oamenilor de orice condiție. Era un drum pe care nu și l-ar fi dorit, deși, interior, marea sa ambiție de a cunoaște, de a avea o cultură științifică, îl putea abate o vreme din destinul său măreț.

Iacob își începuse existența pe o insulă din punga spartă a mării grecești pe care o stăpâniseră, nu demult, romanii orientali. A simțit de mic frica de moarte pe care o împrăștiau cei care aduceau zvonurile. Turcii și ororile comise de ei, robia, nemilostivenia, lipsa credinței, moartea și suferința, se apropiau ca valul mării atotcuprinzătoare... Oamenii își suiau familiile și avutul în corăbii mai mari sau mai mici și se duceau, ocolind insula Kithira, către peninsula italiană, în lumea papistașilor pe care îi disprețuiseră și care le ofereau protecție. Deocamdată. Dar Iacob Heraclid primise ceva timp să crească și să se adape la izvorul culturii eline încă înainte să descindă pe pământ italian. Familia Heraclid a ajuns în Malta, iar Malta era înglobată în regatul Siciliei.

Prima limbă de predare la școala din Chios a fost greaca argolică. A rămas cu amintirea cursului de Umanism (renascentist)[1] prezentat de profesorul Lestarh (Hermodorus Lestarchus pe numele latinesc). Era un om peltic, purta o barbă despărțită pe mijloc și stătea astfel cu două moțuri, pe care le peria mândru cu degetele când vorbea studenților despre vechii și noii filozofi și creatori de artă apăruți în miezul peninsulei, tocmai la Florența. La Florența nu a ajuns tânărul Heraclid. Deși considera că are spirit de artist, nu era avid de știința filosofiei și, se simțea atras mai tare de știința armelor, strategilor, bătăliilor celebre.

Chios era o insulă desprinsă din buza peninsulei Asia Mică, mușcată din bătrânul imperiu și devorată bucată cu bucată de otomanii sălbatici. Toți grecii proveniți de-acolo, din insule și din peninsulă s-au considerat mereu romani. Nu era unul să nu fi fost educat astfel, să nu regrete măreția pierdută și să viseze la învierea ei. Învierea e miracolul central, revelat, al Credinței. Dar cum să mai scoți turcimea din imperiul său? Era parcă mai puternică decât oricând, iar vechii romani se risipiseră. Deșarte sunt Doamne trufiile noastre de bieți muritori și asemenea prafului împrăștiat de vânturi! Dar tot Tu ni le trimiți ca idealuri pentru destinul nostru...

Școala nu fusese abolită când a învățat Heraclid în ea. Insula era sub dominație genoveză din 1357 AD, pe când Imperiul Roman de Răsărit era încă în viață. După ce au plecat genovezii, stăpânirea turcă a închis-o. S-a spus că școala formează dușmani ai islamului. Nu exista iertare pentru ei, nici judecată măcar, nici moarte onorabilă, doar tortură în mizerie și scârbă.

Mai sus de insula Chios este insula poetei Sapho, insula Lesbos sau Lesvos. Era renumită pentru grădinile sale care inspiraseră celebrele versuri. Atât Lesbos cât și Chios fuseseră lăudate pentru aromele lor provenite din cele mai plăcut mirositoare plante. Dar între ele nu se mai putea naviga pe marea ocupată de corăbii de luptă care abordau orice ambarcațiune. A fost o binecuvântare influența italienilor din insula Chios în vremea aceea dar, stăpânirea lor era tolerată numai de plata unui tribut și a unor cadouri scumpe oferite pașalelor care-i aveau sub atenție. Acel tribut s-a tot mărit până a devenit exorbitant și... gata, în oraș s-a revărsat urletul spre slavă al muezinilor!

Având această educație în spirit renascentist, Iacob Heraclid a reușit să-și găsească un rost în lumea de-atunci, să se acomodeze cu moravurile și motivațiile occidentalilor, altceva decât gândurile și așteptările locuitorilor din Levant (cum numeau francezii Orientul apropiat). Înainte de a fi susținut de tatăl său și de o bursă a Ordinului Cavalerilor maltezi să urmeze cursurile Universității de medicină din Montpellier, Iacob, numit în catastife Jacques Marchetti, cine știe după ce fel de acte, fusese introdus de un văr al său în arta scrisului de mână, al copierii și al falsificării documentelor, până la sigilii și semne și semnături ori desene specifice, pe care le găsiseră atât în Biblioteca Regia din Viena, cât și pe când fuseseră copiști la Biblioteca Vaticanului.

Montpellier, oraș din apropierea Mediteranei, așezat pe malul drept al râului Lez, recunoscut și prosper, însorit cea mai mare parte a anului și, capitala universitară din Languedoc, se umplea temporar cu tineri cheflii care-și doreau numeroase aventuri – nu să studieze bolile omenirii, între care plaga, nu se lăsa dusă definitiv.

Iacob a ajuns, cu trăsura diligenței, îmbrăcat în cea mai elegantă redingotă italiană care nici măcar nu se achiziționa în prăvăliile locale de veșminte, și cu cizme sub genunchi, cum nu vedeai la gentilomii tineri, iar pălăria sa cu boruri largi avea o pană de păun. Părea un tânăr distins și educat, vorbea remarcabil latina neoclasică și avea știință de limbă și chiar cultură greacă, apreciată în acel moment al deșteptării sau renașterii civilizației Lumii. S-a simțit apreciat de rector (e drept că venise și tatăl, cu poveștile sale despre Ordin și finanțe) însă, n-a fost de-ajuns. În orice grup e bine să fii remarcat și e foarte greu să nu dezamăgești, măcar o parte a grupului. A avut de ales.

 Juste, viitorul său ami, l-a luat sub protecția sa de individ bine intenționat, dar și foarte interesat de un suflet intact, neinfestat de catolicism. Iacob, respectiv, Jacques Marchetti, a aflat curând că Juste Jonas era hughenot, adică un adept al ideilor antipapale care bântuiau, de când?, aproape dintotdeauna, ținuturile acelea occitane, cu gloate mereu răzvrătite din cauza prigoanei neobosite a Inchiziției. Drept e că Inchiziția bisericii catolice se sclerozase, dar în sprijinul Contrareformei, nu de mult timp, se constituise un Ordin monahal foarte activ, cel iezuit (Societatea lui Isus), destinat reabilitării catolicismului prin orice metode.

Pentru un individ născut în mijlocul unei populații cu tradiții puternice și stabile, mult mai apropiată de locurile sfinte, despre care mulți vorbeau că le văzuseră și simțiseră puterea divină, ceea ce traversa creștinismul vestic părea un semipăgânism. De aceea Iacob Heraclid a fost cumva amoral acceptând orice fel de idei susținute de protectorii săi. Parcă nici aceștia nu se implicau din certitudinea adevărului propagat de credință, ci tot pentru avantaje lumești. Dar cei mici, precum Juste, răspândeau protestantismul ca purecii pesta. A fost o complementaritate brutală între Ciumă și Reformă, izbucnite a... aproape concomitent! Oamenii și Cel de Sus nu se mai suportau în vechiul sistem. Erau destule motive de schimbare...

Bodegile orașului se umpleau ochi de cu seară până noaptea târziu. Pe malurile râului Verdanson, sau lângă Lez, se bea vin, nu bere cum găseai dincolo de Rin. Vinul e o băutură care urcă sângele la cap repede și modifică dispoziția. Oamenii se încăierau din senin, dar asta era în spiritul jocului. Nu era o problemă dacă nu se încăierau toți. Atunci era dezastru și intrau gardienii pentru a face ordine. Scandalagii erau cunoscuți: Giscaine Șarpele Roșu, Baldoin cel Mare, (era mare și gras Baldoin), Martin de la Croix (n-avea nicio credință Martin), Ruslan Gide și Colbert Sarazinul (nu era sarazin, desigur, altfel nu s-ar fi deprins cu bețiile, avea însă o uitătură de asasin – și chiar era dar nu fusese dovedit)... Erau mai mulți, iar unii dintre ei puneau condițiile în spelunci. Studenții de la Medicină intrau de obicei în taverna numită „Del Inter Ress” (scrisese cineva despărțit, în glumă, cuvântul „interess”). Pe firmă, care părea un scut, erau doi dragoni cioc în cioc (semănau cu căluții de mare, doar că aveau piciorușe și aripioare), încovrigați la coadă, auriți, pe fond verde închis. Era un loc comun, o sală mare cu mese de lemn, mai mari sau mai mici și bănci viguroase, unele cu spătar. Greu de manevrat, chiar și cele mici. Se prezuma că studenții au același statut, chiar dacă unii proveneau din familii nobile. De-aceea, în situații de conflict, când intervenea o provocare, se admiteau la duel, noaptea, în spatele zidurilor negre din marginea orașului, chiar cei de condiție umilă, dacă aveau martor un tânăr de familie nobilă. Și se găsea, pentru plăcerea spectacolului. „Până la moarte” era sloganul, dar nu se murea prea des. Renunțau după prima împunsătură și după ce rănitul își cerea scuzele de rigoare. Nu existau resentimente fiindcă erau destul de beți. De obicei, se încingeau de la femei. Femeile circulau prin bodegi fără restricții. Ele întrețineau voia bună, ele și vinul servit în bărdace. La vin puteai consuma și friptură de vânat. Femeile veneau pentru hrană și, uneori, plecau laolaltă cu tinerii. Ele nu erau întotdeauna tinere.

Jacques Marchetti locuia la mătușa Gislaine, într-o cameră cu deschidere spre stradă și un ochi de fereastră prin care lăsa lumina înăuntru deoarece mai rămânea și ziua, iar, pentru nevoile fiziologice, traversa grădina din spate pentru a folosi latrina comună și de spălat mergea ca toți tinerii la baia publică. Nu stătea într-un palat, totuși avea parte de un spațiu privat, unde nu invita decât apropiați. Mătușa îi interzisese să aducă femei, dar, ce știa? cum ziceam, avea intrare directă din stradă.

La  „Del Inter Ress” veneau și cântăreți deoarece rămânea un mic spațiu gol pe care se putea dansa. Trupa de muzicanți știa balade cântate în cârciumile din Lutetia, adaptate la limba locală, cunoscute drept „baladele lui Villon”. Erau atât de vesele și fără perdea, încât toți le strigau în gura mare și le repetau de câte ori aveau prilejul, alături de cântăreți. François Villon murise de plagă cu zeci de ani înainte – după ceea ce se știa –, dar avusese o viață la fel de destrăbălată și nesăbuită ca a lor... Să mori la 25 de ani e ca un premiu, un vis în care te afunzi și te trezești să iei aceeași viață de la capăt și o tot repeți fără să mergi mai departe. Cine-și dorește bătrânețea? Dar, la medicină, în anii 1550, abia se învăța din ce e constituit corpul uman. Se spunea că primii savanți care făcuseră disecții pe cadavre umane fuseseră Da Vinci și Michelangelo Buonarroti, cele mai mari genii ale omenirii, de când era. Evident, după Isus, dar Isus Christos avea altă dimensiune și nu își pusese mintea cu scormonirea cadavrelor. El era taumaturg, vindeca într-un mod miraculos, neîngăduit omului de rând.

Prin Universitatea de medicină din Montpellier mai bântuise un personaj care și-a câștigat ulterior celebritatea, dar nu stătuse mult timp deoarece a fost expulzat pentru vina că lucrase ca farmacist. Farmaciștii nu erau acceptați. Personajul despre care vorbesc, numit Michel de Nostredame, a fost cunoscut sub numele latinizat Nostradamus pentru „Les Prophéties”, o carte de catrene publicată în 1555, în care a anticipat moartea regelui Henri al II-lea (din AD 1559), după un turnir cavaleresc. Nostredame a fost, în felul lui, un sfânt. S-a implicat în căutarea unui tratament pentru pestă, a fost chiar la Marseille să asiste un doctor renumit atunci, pentru a alina suferințele bolnavilor în timpul flagelului din 1545... 

Jacques Marchetti era mai normal, pe partea aceasta de principii. Umbla pe unde umblau toți și nu era prea receptiv la suferința umană. Nu că n-ar fi fost milos, dar... ei bine... există misiuni înalte care cer sacrificarea multor vieți pentru a fi atinse. Într-o astfel de misiune s-a trezit înglobat și el.

Facultatea de medicină era în apropierea Catedralei Saint-Pierre, practic în același grup de clădiri, ceea ce asocia medicina credinței creștine catolice, dar, nu vă bucurați prea tare, în mijlocul tineretului studios și nu prea, ideile subversive au cea mai mare căutare. Exclus să înțeleagă profund fenomenele. Tinerii se exaltă, caută pericolul, îl răspândesc, sunt cărăușii săi.

Jacques o văzuse pe Gillette înainte să o cunoască de-aproape. Venise de două-trei ori cu un om de treizeci și-un pic, cu ochii vineți și părul înspicat de fire cărunte. Auzise că e numit André Zircan Lugannes și părea de origine spaniolă. Lugannes era din gruparea Sarazinului, nu venea seară de seară în „Inter-Ress”, iar când venea nu stătea mult. Puteai zice că e în trecere dintr-o tavernă în alta. Ulterior s-a vorbit despre o taxă de protecție pe care o pretindea Sarazinul de la studenți, un fel de dijmă de două parale... De ce s-o plătești? Jacques Marchetti l-a înfruntat în față pe André Zircan Lugannes:

–        Nu mai veni aici fiindcă ne strici cheful!

Era puțin mai înalt și ar fi avut un avantaj al lungimii brațelor în cazul unei fandări. Lugannes a chemat-o pe fata care-i stătea în brațe lui Marchetti, iar aceasta s-a întors la el și i-a aruncat paharul cu vin în față. I-a replicat cu o palmă și toată intriga s-a încheiat târziu, după o luptă cu cuțitele, lângă zidurile negre. Sincer, dacă i s-ar fi luat în seamă doleanța, Jacques Marchetti ar fi ales muscheta, dar s-a considerat că el provocase scena, iar celălalt fusese ofensat și a vrut cuțitul, o armă pe care toți spaniolii o mânuiesc de parcă ar fi magicieni. Nu era armă cu care Marchetti să nu fi exersat asiduu în timpul școlii și chiar pe timpul facultății. Avusese profesori dintre cei mai titrați cât locuise în Malta, totuși nu mai văzuse stiletul cu două tăișuri pe care îl mânuia Lugannes și nu era deprins cu loviturile date cu mâna și picioarele. A fost lovit și dat jos, iar jos a fost tăiat și împuns de șase ori, dar nu el a căzut definitiv, ci Lugannes. Corpul i s-a prăbușit în apă, și a mai apărut tocmai între smârcurile din apropierea estuarului.

Într-o seară Gillette a venit singură în „grota” celor doi dragoni Inter și Ress. A cerut un pahar de vin și s-a așezat pe un scaun la colțul mesei cârciumarului. O femeie încă tânără, frumoasă, cu părul roșu, buclat și sânii generoși... Era grozav de tristă și în așteptarea consolării. Jacques Marchetti a zis că e un trofeu cuvenit învingătorului. A mers să se așeze alături.

–        Bonsoir, mă numesc Jacques și sunt student la facultatea de medicină...

–        Așa, și...?

–        Te văd singură și neconsolată.

–        Nu sunt singură băiatule. Neconsolată, poate. Până nu moare de moartea asasinilor ucigașul omului meu, n-am să mă consolez.

De după un stâlp al salonului a apărut un individ cu o fașă peste unul dintre ochi și s-a răstit în dialect:

–        Piei de-aici stârpitură că te spintec în două!

Semăna celui cu care se duelase și a gândit că-i putea fi rudă.

–        Lasă-l Louis, n-are nicio vină! Își încearcă și el norocul, așa sunt bărbații!

A luat-o ca pe o încurajare, și-a scos pălăria și a salutat femeia cu reverență. A simțit că va fi a lui. A doua oară când a văzut-o și a salutat-o iar, Gilette i-a zâmbit. Astfel sunt femeile. A fost încurajat să-și prezinte omagiile. Apoi a crezut că o poate invita la o tavernă în care să nu fie văzuți. Nu exista tavernă în care să nu fi fost Lugannes și soția lui. Doar în cartierul Fabiolles, dincolo de deal, unde-și exercita influența clanul Șarpele Roșu nu ajunseseră. Pentru Marchetti era primejdios să umble singur, în compania unei femei voluptoase, în afara spațiului său cunoscut, dar a făcut-o. A fost un om curajos Jacques Marchetti, mai mult chiar, temerar. Temeritatea e un orgoliu care te amăgește că ești invincibil. Adeseori numai așa te poți depăși, altfel te-ar trage înapoi alegerile proaste. A fost Gilette d’André o alegere proastă? Se pare că da. După ce i-a arătat cămăruța în care locuia cu chirie, a fost invitat în casa ei de pe strada Felix de la Croix, e drept că pe-atunci străzile erau nenumerotate, o stradă cu case respectabile, de piatră și trunchiuri de pini, rezistente zeci de ani. Doar cutremurele cumplite ar fi mișcat pietrele din făgașul lor. În casa aceea cu șapte camere, între care „la cuisine” și o cameră depozit, Gilette locuia împreună cu fiul ei Augustin, prescurtat Gusti. Gusti avea 11 ani, era în creștere, și absolut de nestăpânit.

A fost nevoit să suporte poveștile despre antecesorul său, un exemplu de părinte iubitor pentru Gusti (drept e că nici el nu fusese părintele biologic). Și ce-ar fi putut spune? „De mortuis nil nisi bonum.” Era pufoasă Gilette! Comodă, plină de iubire și cu o sursă de venituri pe care nu a detectat-o imediat.

Viața de student a lui Marchetti nu s-a întrerupt vreodată, deși nu se număra printre șefii de promoție. Mergea acolo aproape zilnic, iar cutumele însușite în universitate îl transformaseră și îl poziționaseră spre o destinație pe care toți tinerii o vizau, aceea de doctor. Un doctor... era cineva. Își putea flutura licența și se bucura de un statut social, uneori deasupra titlurilor nobiliare. Nu trebuia decât să înțelegi ce se spune.

Avea prieteni și dușmani Jacques Marchetti, printre studenți. Dușmanii erau mai degrabă invidioși. În pauzele de sărbători se ducea până în Malta să-și reîntâlnească rudele. Reușea să-și mai îmbunătățească situația financiară și să se primenească, să-și schimbe hainele cu altele actualizate după cele mai lăudate veșminte italiene. Era mândru, era încă... foarte tânăr.

 Studenții erau organizați nu doar pe specialități ci și în  grupuri numite frății, la care participau în unele nopți. Deoarece fuseseră create înainte să vină ei, urmau vechiul tipic de comportament, ca pe o tradiție din cele mai vechi și negre timpuri. Jacques fusese inclus de Jules Juste în „Frăția Lalelei”. „Frații” purtau pelerine negre și glugi, ca niște călugări benedictini, deși prostiile pe care le discutau erau mai mult profane și oricât de stupid protocolare și pline de termeni religioși, păreau prozaice. În mare, se crease o coterie din care se despărțeau jurând că vor păstra până în mormânt secretul celor discutate. Exista totuși un mărunt sentiment că se vor susține în cazul unor necazuri cu superiorii și chiar oficialitățile. Jacques Marchetti a înțeles că intrase într-un club de hughenoți, dar nu a reușit să se integreze spiritual în mișcarea aceea, care totuși i-a adus avantaje nesperate, mai târziu.

Era vremea regelui Henri al II-lea din casa de Valois, considerat prigonitor al protestanților (hughenoți), dar cruciada lui, asemenea tuturor cruciadelor, a fost lipsită de succes. Se spune că... dimpotrivă. Curentul credincioșilor în ideile unui numit Jehan Cauvin, un popă francez stătut prin Republica Geneva, s-a strecurat și-apoi s-a îngrășat necontrolat. Jacques Marchetti, alias Jacob Heraclid, avusese antecedente serioase cu Republica Genova, cu totul altă poveste și altă țară, deși nu prea îndepărtată. Ideile calviniste... ei bine, sunt ideile unui om, dar când unei minți simple i se oferă motiv de revoltă, se va agăța de orice speranță, mai ales când primește, din partea pastorului, certitudinea că poate fi ales – și are șanse egale cu aristocrații – să supraviețuiască spiritual morții... Ce mai noroc!

Erau destui colegi care-l detestau. Unii îl detestau pentru legătura sa cu Gilette d’André. Carol Clusius, ori Felix Platter au fost dintre cei care l-au descris negativ la interogatoriile ulterioare fugii sale din Montpellier, dar au fost mai mulți. Putea să se bazeze pe „frații” săi, însă nici aceia nu l-ar fi salvat.

Distrugerea stabilității sale, aflată pe balanța fragilă a unei societăți în schimbare, a fost grăbită de fiul Gilettei, un copil agitat care îl displăcuse pe încrezutul Jacques Marchetti din prima clipă în care îl văzuse în apropierea mamei sale. Faptul că îl înlocuise pe Zircan Lugannes chiar înainte de a-i fi găsit cadavrul, a fost o rușine, un afront la adresa unei amintiri dragi. La fel de mânioși au fost martorii la duel, cei care știau ce se petrecuse dar, din cauza legii nescrise a tăcerii, au preferat să aștepte momentul potrivit pentru a acționa. Copilul s-a temut că „grecul”, va deveni mai mult decât un consort al mamei sale, se va căsători cu ea. De aceea, bazându-se pe anumite argumente, pe care nu le-a dezvăluit, l-a amenințat pe Marchetti, că îl pârăște Gărzii urbane, fiindcă se duelase și îl ucisese pe Zircan Lugannes. Amenințarea copilului l-a constrâns să-i pregătească o capcană. Nu e o fală să pui să se ucidă copiii, chiar dacă nu o faci cu mâna ta. Gusti a fost chemat să pătrundă într-o cameră unde un dulap fusese înclinat să cadă în cap celui care intră. Apoi s-a aflat...

Felix Platter și-a amintit, și a notat chiar atunci, că Heraclid a fost încarcerat în absență, condamnat la moarte prin zdrobire, și executat în efigie, la 28 septembrie 1554.

A fost necesar infanticidul? Până la urmă și Niccolo Machiavelli binecuvântase cu mintea lui perversă, ori poate nu, necesitatea fratricidului comis de Romulus la întemeierea Romei, altfel... Istoria ar fi vorbit despre altceva, în alte limbi.

Să lăsăm gândul să zboare în ritmul unei cavalcade spre o viață plină de aventuri și de succes. Dacă nu îndrăznești, nu poți reuși. Iacob, am să-i spun astfel, deoarece episodul când era numit Jacques s-a încheiat, descoperise bijuterii jefuite cumva de Zircan, și le-a însușit, lăsând Gilettei d’André numai ce purta în mod obișnuit, sărăcind-o pe viață, în fapt părăsind-o cum fusese înainte de cei doi bărbați, doar ceva mai veștedă și mai liberă – fără copil.

Calea lui și-a modificat pe de-a-ntregul cursul după ce l-a cunoscut pe Albert de Grace (Olbracht Łaski), alt cavaler al norocului, o rudă tânără și entuziastă a sponsorului său Jan Łaski. Până atunci a umblat pe drumuri pline de răscruci și fără un scop sau o destinație. Abia după aceea a găsit calea spre moarte și... spre nemurire. Este, aparent, un paradox! Putem constata că în lumea aceasta e permis multor personaje numite... celebrități.

Deși s-a pus deliberat în slujba unor nobili protestanți, pentru care a avut scrisori de recomandare, Iacob Heraclid a căutat un teren de noncombat între credințele aflate în conflict. N-ar fi avut o carieră promițătoare susținută de împăratul Karl V de Habsburg, mai popular numit Carol Quintul, dacă nu-și arăta credința potrivită. Nimeni nu l-ar fi bănuit pe împărat de simpatie pentru protestantism, el fiind catolic, dar se sprijinea pe aportul protestanților în războiul necontenit împotriva regilor Franței (și armatelor lor).  Privind mai jos, spre biserica catolică, deși aceasta a mutat armatele regale la luptă pentru gloria Celui de Sus, a fost ineficientă să unifice măcar Italia, spațiul ei efectiv de predică și credință...

Timpul lui Iacob Heraclid (crezut de unii rudă apropiată a despoților de Brancovici din fostul principat al Serbiei) prin Sfântul Imperiu, a început să se scurgă din clipa în care a fost dus de margraful de Baden-Baden spre câmpul de luptă din Flandra și prezentat, la Bruxelles, împăratului. Era un tânăr semeț, cu bărbuță, cunoscător al câtorva limbi de circulație în Europa și al etichetei curții imperiale, îmbrăcat bine, ca un nobil cu viitor, iar viitorul a părut să îi surâdă.

În 1554, Carol Quintul era spre sfârșitul existenței sale prodigioase. Se născuse exact cu 54 de ani înainte, era un individ cu un prognatism avansat care-l făcea gângav și îi crea probleme de masticație, era epileptic și bolnav de gută, dar avea o mare experiență în conducerea treburilor Lumii.

 

Acceptat ca „expert militar” de Carol Quintul, înaintea campaniei din Comitatul Flandra, a fost trimis la asediul Thérouannei, în fine cucerită și apoi distrusă piatră cu piatră, de unde s-a alăturat armatei imperiale pentru a participa la ultima bătălie importantă a lui Carol al V-lea, bătălia de la Renty.

Renty era un cătun flamand cu un mic castel, bătut insistent de obuzele artileriilor, dar victoria s-a câștigat de trupele ascunse prin păduri și concentrate cât mai repede, să lovească în mod compact.

Nu a fost o victorie pentru armata împăratului, totuși, după retragere, cele două comandamente nobiliare și-au declarat, fiecare, victoria. Ulterior s-a acceptat că victoria aparținuse armatei franceze, condusă de ducele de Guisse, fratele regelui Henry al II-lea. Ducele de Guisse are o foarte proastă reputație, fiind cel care a complotat și declanșat, peste ani, în „noaptea sfântului Bartholomeu”, asasinarea hughenoților din Paris. S-a spus că întreaga perioadă a bătăliei de la Renty stătuse ascuns și nu participase deloc la succesul armatei sale, lucru pe care l-a contestat, evident.

După lupta, aparent nedecisă, analizând desfășurarea, s-a constatat că Basilic Marchet, „gentilom grec și căpitan", a contribuit la contraatac și a avut o apariție decisivă cu trupa sa de archebuzieri, în urma căreia „regele francez” și-a retras armata, ceea ce l-a consacrat ca expert militar, iar împăratul l-a acceptat în propria suită. Auzind că are studii întrerupte, la Universitatea din Montpellier, Carol al V-lea a fost cel care l-a sfătuit și i-a dat scrisori de recomandare pentru a finaliza studiile și pentru a-și lua doctoratul la Lübeck. Orașul Lübeck era în Liga Hanseatică, dar, pe-atunci, Carol Quintul stăpânea întregul Sfânt Imperiu Roman, cu așa-zisa Hansa, cu tot.

Heraclid a fost primit în mica nobilime germană cu titlul de „Conte Palatin” și drepturi ereditare asupra insulelor Samos și Paros. De atunci, intitulându-se „Despot de Samos și Marchiz de Paros”, a avut dreptul și la o pensie și la o mică suită militară pe cheltuiala împăratului, dar... timpul împăratului Carol Quintul era pe final. După abdicarea sa, în anul 1556, imperiul s-a împărțit între fiul și fratele său, Filip al II-lea, respectiv Ferdinand I, ambii habsburgi, desigur.

Cum se înțelege din povestea aceasta, Jacob Heraclid era nobil pe hârtie, deoarece nu stăpânea nimic, insulele Samos și Paros din Marea Egee fiind de mult timp teritorii turcești, nemaivorbind că prezenta niște drepturi inventate. Pe undeva, bătrânul Ioan Heraclid avea legături, poate de rudenie, cu o familie de vază din Rodos. El avusese ideea să-și aroge și titlul de duce de Samos deoarece, se pare, în vremea aceea moștenitorii de drept ai insulei nu mai erau în viață.

Înainte de Lübeck, Iacob Heraclid, s-a dedicat puțin noii sale pasiuni pentru „arta militară”. A scris o carte despre asediul Thérouanne-i, pe care a dedicat-o lui Filip al II-lea, fiul împăratului. Primul dintre fascicole a fost publicat în 1555 la Anvers, apoi diferitele părți au fost distribuite ca manuscrise.

Călătoria sa către Lübeck, orașul central, capitala Ligii Hanseatice a Comerțului între orașele din nordul Imperiului, unele chiar dinafara sa, l-a condus mai întâi spre „Cercul Saxon Superior”, într-o zonă dominată de Biserici regionale luterane, aflate pe atunci în administrarea stăpânilor laici ai landurilor, unde și-a prezentat scrisori de recomandare. Aici a petrecut Iacob Heraclid doi ani de conexiune cu nobilimea luterană germană și, probabil chiar a învățat limba germană vorbită în acea zonă a imperiului. Nu a stat mult timp în Lübeck. Documentele sale au fost acceptate pentru a susține o examinare să primească titlul de doctor în... strategie militară. Prezentase studiul său, publicat mai târziu: „Artis militaris liber primus” (Prima carte de artă militară). Această diplomă i-a servit când a profesat ca lector la catedra de matematică a universității din Rostock, recomandat de noii săi protectori. S-a maturizat foarte repede. Nu împlinise încă 30 de ani și era maestru în învârteli. Dar nu a fost singular, mulți își încercau la fel norocul! Vremurile erau pe măsura lor.

La Lübeck, într-un bordel, a cunoscut o țigancă din neamul Jerli, care, asemenea tuturor țigăncilor, avea pretenții de sibilă, de cititoare în palmă, în priviri și dat în bobi. Viola se numea, cu ochii mari și negri, cu păr lung, i-a zis într-o limbă germană pe care a înțeles-o fără să o știe:

–        Ai să ajungi rege, dar... supușii au să se răzvrătească și au să te omoare.

A râs: „Ha-ha-ha-ha-ha...!” A râs... Rege? Nu mai erau locuri vacante de regi în Lumea cunoscută. Poate dincolo de ea. Auzise, știau cu toții, oamenii educați, despre Indiile de Vest. Aveau localnici cu alte obiceiuri, și pământuri nesfârșite, care abia se descopereau, iar spre Est se extinsese imperiul turcilor de care nu mai putea trece nimeni. Era puternic, era înspăimântător. Nici armata împăratului nu avusese succes înfruntându-se cu otomanii. Deveniseră stăpânii Mediteranei.

„Rege”... A plecat visător de-acolo. Să fi fost rege doar o zi și merita orice sacrificiu...

Zece luni între însoțitorii grafilor de Mansfeld, Peter Ernst, Gebhard sau, mai degrabă, ai lui Johan Albrecht de Mansfeld-Arnstein, căsătorit cu Magdalena de Schwarzburg, care i-a înlesnit infiltrarea în încrengătura celor care trăiau din ce lăsase renumitul Günther cel Bogat fiului său (tot Günther numit Cel Războinic) care îi cheltuia moștenirea.

Pe acest Günther, conte sau graf, războinic, l-a însoțit Heraclid într-o călătorie lungă, o veritabilă expediție, în regatul Angliei și apoi în Țările de Jos.

Grafii erau echivalenți conților din Franța și lorzilor din Anglia, și făceau parte din aristocrația superioară, cavalerii însă erau peste tot la fel, mici nobili angajați să adune corpurile militare și să le conducă în luptă.

Anglia a fost și este un teritoriu plouat cea mai mare parte a anului. Când a ajuns Iacob Heraclid, cu suita grafului, au fost strânși cu toții, alături de slujbași, într-un conac ce aparținea conetabilului de Doley. Erau timpurile reginei Maria I din casa Tudor, o catolică zeloasă, prigonitoare a protestanților. Intrarea în Anglia a unui graf luteran, când protestanții erau izgoniți, a fost acceptarea unui simplu mesaj politic, de alianță cu Sfântul Imperiu Roman – înainte să dispară. De-altfel regina se căsătorise cu Filip al II-lea de Habsburg, iar acesta avea rolul de soț consort, fără drept la tronul Angliei. Filip al II-lea și-a păstrat demnitatea până la moartea reginei. Mai târziu a intrat în conflict cu următoarea regină.

Măreața Londră era un oraș cenușiu, traversat de un râu cenușiu, cu un măreț turn renumit ca temniță a nobililor și o mulțime de case mari și mici, cu străzi pietruite sau nu, răspândite de o parte și alta a râului până departe, spre estuar. Cea mai mare construcție a Londrei era catedrala Westminster Abbey, așezată ca o navă eșuată în formă de cruce și răsturnată pe mal.

Au stat patru zile. Heraclid a realizat cât de departe se afla Anglia de Cercul Saxon, iar influența sa părea nesemnificativă, însă interesul era strict comercial. Comerțul, schimbul de mărfuri, era cel care aducea venitul, averea și fericirea. Războaiele secătuiau bugetele țărilor și răspândeau moartea. Dar, războinicul Günther nu era deloc liniștit. Ar fi vrut să înlesnească legătura dintre protestanții englezi și cei germani, deși doctrinele erau divergente, iar demersul era periculos pentru moment.

Nici Țările de Jos nu aveau alt sistem religios, deși credința populară se opunea catolicismului. Era, cum s-a dovedit ulterior, o revoltă pentru libertate națională, care s-a manifestat violent odată cu dependența de regatul spaniol. Deși Flandra era cumva ruptă de Țările de Jos, legătura dintre ele era evidentă, în primul rând pentru că se vorbea aceeași limbă (deși nu peste tot).

Împăratul Carol Quintul era legat de Flandra, fusese născut și copilărise acolo, de aceea o dorea atât, și sacrifica militarii pentru a o păstra. După el, francezii s-au instalat în zonă, dar legătura de comerț cu târgurile englezești, cele din Țările de Jos și orașele baltice n-avea de ce să dispară.

Iacob Heraclid s-a stabilit, până în 1556, și o parte din acel an, la Wittenberg, un fel de buric al luteranismului și putea fi considerat un luteran convins. Înțelesese integral doctrina și participa la slujbe pentru a fi văzut. A cunoscut mulți oameni de vază care l-au tras după ei ori l-au împins și nu a stat, a luat mereu ce i s-a oferit.

Avea câțiva susținători între care Joachim Camerarius și Caspar Peucer erau mai influenți și au mijlocit întâlnirea sa cu unul dintre „tații” lutheranismului, Philip Melanchthon. Cumva, Iacob Heraclid a reușit să facă o bună impresie. Desigur i-a fost prezentat, iar Melanchthon a avut bunăvoința să-i semneze câteva scrisori de recomandare. În cea folosită la Universitatea din Rostock (din ducatul Mecklenburg-Schwerin), unde Heraclid a predat câtva timp matematica, era lăudat ca om „cinstit și erudit”.

Se știa că e grec, și în el se căuta o legătură între credința grecilor din est cu lutheranismul german. Heraclid vorbea greaca, inclusiv greaca veche, și neolatina, iar această știință i-a creat un avantaj. Dar, în sfera germană a protestantismului, Jacob Heraclid intrase din mai noul curent protestant, calvinismul hughenot. Acela era mai riguros, mai restrictiv. Era iconoclast, împotriva oricăror reprezentări imagistice, chiar împotriva crucifixelor. Germanii păreau mai permisivi, îngăduitori cu astfel de simboluri. Dar, se cunoștea, desigur, precedentul, perioada iconoclastă (de interzicere a imaginilor și statuilor) în vremea unui împărat din Constantinopol. Și atunci fusese o interpretare strictă a Sfintei Scripturi, și doar Sfânta Scriptură e baza și izvorul credinței în doctrinele protestante. Dar astea sunt date pentru cei prea pioși. Toți ceilalți, profanii, cetățenii pașnici, gloata, nu aveau simțuri înalte care să le tulbure viața de trepăduși. Venitul lor era din munca fizică sau din măiestria în meșteșugul dobândit cu greu. Aportul la revoluția credinței fusese doar din rațiuni economice, pentru a scăpa de taxele în creștere impuse de clerul catolic. Nimic nu mișcă valul inert al acestor clase decât nedreptățile, și mai ales sărăcirea. Atunci se simte vântul furtunii care va veni. Revoluțiile nu sunt făcute de savanți, aristocrați, de preoți. Nu. Ei doar profită. Uneori pleacă temporar până vor reveni mai lacomi, mai aspri.

Războaiele credinței se duceau într-o aparență subterană care nu se cunoștea de lume. Orice conflict avea legături ascunse cu răspândirea ori limitarea unor ideologii religioase. Existau resurse, circulau bani, se vehiculau interese și influențe suspuse deoarece, perioada zisă a „renascentismului baroc european”, a fost înfloritoare pentru comerț și cultură...

În această perioadă neclară a încercat să-și păstreze echilibrul Jacob Heraclid de Marchetti. De unde și-a însușit acest „de Marchetti” nu știu. Mai târziu a crezut că îl aranjează cognomenul „Despot”. Era o derivație de sorginte greacă, cu sens de „stăpân”, deja răspândită în spațiul est-european dinspre imperiul roman oriental. „Stăpânul Heraclid”... Nu era prea modest, dar asta-i părea scara pe care simțea că urcă.

A călătorit iar spre Lübeck și-apoi s-a dus în regatul danez. Una dintre scrisorile sale de la Melanchthon a fost adresată lui Christian al III-lea, regele Danemarcei. Avea nevoie de astfel de escale pentru a se aproviziona. S-a prezentat regelui chiar la reședința lui de lângă Copenhaga și a fost primit cu ospitalitate, apoi s-a dus către regatul Suediei. A văzut cu ochii săi țările nordice despre care avea știință doar din auzite sau chiar din cărți. Din Suedia a navigat spre Königsberg, în Prusia. A ajuns acolo în luna noiembrie, 1556.  

Königsberg era așezat pe marginea mării, cu turnurile sale semețe, vizibile din larg, și zidurile, și tot... A zis că o astfel de reședință și-ar dori dacă ar fi rege. De altfel Königsberg înseamnă „orașul Regilor”, atâta doar că era stăpânit de un duce, Ducele Albrecht. Acest nobil, foarte afabil, l-a întâmpinat cu bucurie și i-a spus că știa de el și se bucură să-l cunoască. A stat două luni în Prusia, iar de-acolo a plecat la Vilnius, în Lituania, cu o recomandare, la curtea cancelarului Mikołaj Radziwiłł „cel Roșu”.

Heraclid l-a cunoscut în Prusia pe Ioan Krzysztoforski, un personaj cu mare influență, care s-a arătat interesat de ideile sale de tactician și a comandat copii ale tratatelor sale.

Krzysztoforski l-a implicat în Războiul Livonian aflat, în 1557, la debut. Sigismund al II-lea August, rege al Poloniei și Mare Duce al Lituaniei, invadase Livonia cu scopul de a reconcilia părțile din acel teritoriu aflate într-un conflict necontenit, pentru a le întări să reziste agresiunii previzibile a Rusiei lui Ivan cel Groaznic. A fost doar începutul unui război care a durat mai mult de 20 de ani și a dus la dispariția Ordinului Livonian al Sabiei, ramură a Ordinului Cavalerilor Teutoni. A primit, cu împrumut, o armură completă, cu panaș și capă, și un cal alb, mare, capabil să-l transporte. Nu îmbrăcase până atunci asemenea costum de război. Chiar spada lui, ornată cu rubine pe gardă, era atât de grea, că de-abia putea fi ridicată, probabil și din cauza armurii. Dar i-a plăcut, oricât de anevoios îmbrăca și dezbrăca tablele, era săltat ori coborât de pe cal și câte contuzii ar fi însemnat o cădere de la înălțime.

Lui Iacob Heraclid i s-au dezvăluit oportunități neștiute odată cu o nouă destinație. Spre lumea aceasta încă nu privise. Aproape n-o cunoștea. A fost un aventurier clasic. L-a urmat, fără rezerve, pe cel care-l oferta. Promisiunile au început să se reverse, cu cât s-a implicat în agitația protestantă care se răspândea oriunde, asemenea plăgii (pesta nu a dispărut până în anii istoriei moderne).

La Vilnius l-a cunoscut pe omul care l-a sprijinit cel mai mult și mai substanțial în acțiunile sale viitoare, Jan Łaski, nobil polonez implicat în mișcarea protestantă europeană. Jan Łaski nu a fost un aventurier, asemenea lui Heraclid, a fost un nobil erudit, discipol al lui Erasmus din Rotterdam, convins că misiunea sa era să transmită și să sprijine protestantismul creștin pretutindeni.

Drept este că în perioada aceea ideile religioase erau parcă la fel de numeroase ca înainte de conciliile ecumenice din vremurile basileilor. Studiul particular al Bibliei altera dreapta gândire – desigur, în viziunea prelaților catolici și ortodocși. Cei protestanți nu participaseră deși, luteranii acceptaseră formal rezultatele primelor patru concilii ecumenice de demult...

Nu puteai ajunge nicăieri fără bani, armată, influență, înțelepciune, viclenie și credință. Toate înseamnă putere. Și cum să le aduni? Mai întâi trebuia un țel, o misiune.

Jan Łaski era secretarul regelui Sigismund al II-lea când i-a fost prezentat Jacob Heraclid. „Grecul” era o persoană agreabilă, tânăr și educat, știa o mulțime de lucruri și văzuse destule în scurta sa evoluție. În plus era îndrăzneț, optimist și... și calvinist. Protestantismul calvinist devenise convingerea pură a omului de stat Jan Łaski. Când l-a cunoscut Heraclid, avea 56 de ani. Un om cu barbă lungă, un om cu poziție, un om cu bani buni. Dar, la barbă era modest comparativ cu ruda sa, alt Łaski, numit de contemporani Albert de Grace. Albert vorbea franceza și a fost fericit să întâlnească atât de departe un om care să cunoască o limbă nepopulară atunci în Polonia. S-au cunoscut în 1558, la curtea reginei Isabella de Jagellon, rămasă văduvă de puțin timp, în poziția de suverană a Ungariei de Est, lăsată să fie de sultanul Murad al III-lea, învingătorul ungurilor la Mohacs.

Albert părea un tânăr cu viziuni mai îndrăznețe decât ar fi cutezat Iacob Heraclid. Discutând despre drumurile lor, aventurile prin care trecuseră și ce intenționau să facă, Iacob a amintit, râzând, de femeia oracol din Lübeck: „Vei fi rege!”, îi spusese. „Ha-ha-ha-ha-ha!” Auzind că se trage din familia Brancovici, Albert i-a îndreptat privirea spre micul principat al Moldovei, unde domnise ca principesă fiica Jelinei Brancovici, descendentă a lui Jovan Brancovici.

Ruxandra, prințesa moldoveancă, era chiar nepoata lui Ștefan cel Mare (pe linia tatălui), eroul nemuritor al Moldovei, învingătorul turcilor și al polonezilor.

S-a revăzut cu Albert Łaski (zis de Grace), a doua oară la castelul din Kežmarok. Albert i l-a prezentat pe Cyprian din Sieradza, client al său, care i-a arătat un plan schițat de cucerire a Moldovei.

Trăind printre castelanii aceia, cu toții născuți în familii nobile, Jacob Heraclid simțea că e tolerat dar niciodată considerat egalul lor. Era un om fără avere și fără țară.

În zona de est a continentului, după primul cerc slav, zis „slavii de vest”, locuiau populații creștin ortodoxe. Ortodox se născuse și Iacob Heraclid, și tot neamul său de greci sau romani orientali, prin urmare costumația clerului și locurile de cult aveau aceleași forme și motive simbolice sau ornamentale. Limba însă, în care se rosteau slujbele și se făceau ceremoniile, era adusă din nord-estul Europei, dinspre stepele aride aflate la limita Asiei. De-acolo a fost înfiptă respingătoarea vocală „î”, cu tropotul cailor sălbatici și urletele oamenilor sângeroși, în limbajul localnicilor. Este icnetul morții...

Moldova îi devenise cunoscută mai devreme, când a auzit că propriul tată fusese ucis de otomani în țara aceea. Ioan Heraclid era încă om în putere, făcea negoț și ajunsese la neînțelegeri cu un om bogat de-acolo, n-a aflat cine, se zicea că fusese un negustor din Hârlău...

La Vilnius a cunoscut trei nobili din Moldova, numiți „boieri”, aflați în suita unor nobili polonezi. Nu știa poloneza, iar ei nu cunoșteau greaca ori vreun limbaj vest-european. S-au înțeles prin tălmaci. A aflat că sunt în divergențe cu principele lor, numit vodă sau voievod. Cunoștea ce însemna „voievod” în poloneză. Voievodul era comandant al unei trupe de luptători. Boierii îi ziceau „domn”. Cuvântul „domn” nu era de origine slavă. A aflat, târziu, că Iisus Hristos era desemnat cu același nume. Părea o blasfemie. Pe principe îl numeau Lapuș Neanu (posibil legat), dar numele său de monarh era Alexandru al IV-lea din casa Mușat. Părea un om aspru, răzbunător, vasal turcilor și tătarilor din Crimeea care îl sprijineau.

Ciudat pentru un grec, Iacob Heraclid auzise vorbindu-se despre turci, de cutezanța și ura lor cumplită față de creștini, dar nu-i cunoscuse deloc, doar văzuse câțiva, întâmplător. Drumurile sale nu îl mai duseseră spre Orient din momentul în care plecase din Chios, din adolescență. Împlinise deja 30 de ani. Era un bărbat cu experiență de viață.

A vorbit cu „bătrânul” Jan Łaski despre convertirea populației moldovenești la protestantismul calvinist. Moldova era un teritoriu de tranzit între regatul polonez și imperiul otoman. De o sută de ani, și mai mult, a fost vasală acestor două puteri. Se știa că participase de partea armatei lui Vladislav Jagello la bătăliile crunte de la Grunwald și Marienburg. Se mai știa că marele Ștefan Mușat al III-lea fusese vasal regelui polonez Cazimir al IV-lea Jagello, mai mult, principii moldoveni se succedau rapid, nu reușeau să-și consolideze stăpânirea și de cele mai multe ori sfârșeau executați ori asasinați. Era un spațiu nesigur și presupus sălbatic. Nobilii moldoveni erau coruptibili și nestatornici...

De când Moldova apelase la ajutorul regatelor creștine din vest, credințele de-acolo obținuseră drepturi să-și deschidă lăcașuri de cult și să prezinte avantajele celor care voiau să adere. Prin urmare chiar protestantismul stabilise, în câteva locuri, biserici, dar siguranța adepților era precară. Credința creștin ortodoxă era, după impresia seniorului polonez, preistorică și rigidă, iar clerul avar. Toată populația era analfabetă și ținută în neștiință (exceptând zonele cu influență vestică). Nici măcar Biblia nu putea fi cunoscută deoarece se citea într-un limbaj străin și mort precum latina veche, în slavonă! Abia se inventase scrierea în limba vorbită de moldoveni. Aici se putea strecura cultura de rit protestant, în noua gândire capabilă să aducă progres.

Pe Łaski l-ar fi interesat să finanțeze o expediție în Moldova, dar numai dacă primea asigurări că își va recupera banii. Faptul că avea interese, cunoscute deja, în țările apropiate, Transilvania și Ungaria de est[2], îl făcea doritor să se implice cumva. Arătând pe o hartă care stătea prinsă de un perete al cabinetului său din Vilnius, i-a punctat cetatea Hotin. Heraclid a promis-o imediat, urmând să-i dea un act oficial cum va ajunge voievod de Moldova. Era oare înțelept să investească în, încă, tânărul grec cu ochi căprui, scânteietori, care bătea pe la toate curțile să caute susținători ai unei aventuri? Înțelept nu era, totuși, i-ar fi putut oferi un aliat protejatului său la tronul Ungariei și Transilvaniei, laolaltă, Ioan Sigismund Zápolya. Lăpușneanu îi era ostil.

Astfel s-a declanșat obsesia unui cavaler grec, călător prin Europa de vest, pentru a ajunge într-o poziție care să îl transforme în erou al Lumii. Găsise timp să citească și romane de gest, așa-zise romane cavalerești, care exacerbau eroismul. Ar fi putut organiza o nouă cruciadă cu sprijinul marilor monarhi de Habsburg, pe care îi cunoștea, dar și a celor din nordul Europei, iar dacă nu reușea... ar fi devenit martir, un alt sfânt din calendarele creștine. 

 

Nu există animale mai viclene decât boierii moldoveni! Cum îi vezi, îmbrăcați ca turcii, fără turbane dar cu niște oale răsturnate pe cap, înalte și nefirești, cu bărbi lungi și dese, cu ochi mici și răi, parcă ar unelti și când tac ori îți spun că doar pe tine te aprobă și te iubesc de mor. N-ai bază în ei, dar asta e soarta oricui intră într-o haită de lupi. Lasă-i să te miroasă, să te scarmene și să te muște cât poftesc! Dacă nu te omoară, te acceptă să mai trăiești pe lângă ei. Altfel e mai bine să lovești primul și să fugi. Să fugi departe fiindcă ești proscris și te vor vâna toate neamurile lor!

Cei trei boieri cunoscuți la Vilnius l-au introdus pe Iacob Heraclid (care a vrut să-și aroge o legătură de descendență princiară spunându-și „de Basilic”, titlu folosit de casa despoților sârbi) între nobilii străini cu pretenții la tronul Moldovei. Atunci s-a aflat că există un duce (de Naxos și Samos), cu șanse importante la poziția voievodului, susținut de oameni mari din Polonia, Prusia, imperiul Austriei și regatul Spaniei. Dar n-au aflat toți, doar cei nemulțumiți de vodă, cei în alertă.

Lăpușneanu era o brută nestăpânită. Bea mult, urla de vuiau holurile palatului, era o persoană pusă pe scandal. Totuși, când negocia, se putea abține și devenea om vesel, cordial, cu o bună cultură politică și cu legături în cercurile de putere, atât vestice cât și la Sublima Poartă. Era iscusit dar și diabolic.

Cu Heraclid s-a întâlnit față în față. Probabil grecul a stat să-l observe, voievodul însă nu avea obiceiul să privească direct oamenii și nici nu suporta să-l ia cineva la ochi. Nu-și privea în față decât victimele. S-a uitat alături. Ce voia individul acela împopoțonat ca un bufon? Vorbea despre călătoriile sale în țările vestice. Limba greacă era mai populară la curte decât... poloneza, ori germana... și poate chiar limba turcă. Grecii din Imperiul Otoman aveau privilegii comerciale în Moldova și se înmulțiseră sub ultimii prinți moldoveni. Dar Iacob Heraclid venise din Polonia, iar unii spuneau că fusese invitat de susținătorii lui Ștefăniță-vodă, trădători ai voievodului întronat. Era, oricum, un individ plăcut, cuceritor pentru boierii tineri, dezinvolt și, aparent, deschis, prietenos, dar... În seara aceea a avut loc un atentat la viața domnitorului. I se pusese otravă în vin, însă domnul avea presimțire, deși nimeni nu trădase conspirația, și a pus degustătorul să-i bea din vin. Moartea în chinuri a bietului om a dus la o vendetă sângeroasă care l-a avut victimă chiar pe patriarhul Iosafat. Fusese vinovat bătrânul, nu fusese...?

Heraclid a fugit de-acolo înainte să fie bănuită implicarea sa. Oricum era intrigant și cunoscut deja pentru pretențiile sale luate în seamă de nobilii rebeli ai Moldovei. Din Ungaria de Est, Heraclid a căutat sprijin la împăratul Ferdinand I. Se spune că a făcut jurământ de supunere față de habsburgi, pentru a le atrage susținerea. Reușea, în fine, să înțeleagă jocurile puterilor vremii și să atragă interesele nespuse ale Austriei, Turciei și Poloniei. Trebuia să fie o alternativă de încredere pentru toți. Pe Lăpușneanu l-ar fi înlăturat o armată mai bună decât a lui.

Să tocmești o armată de lefegii cerea resurse, iar în vremurile acelea armatele erau cumpărate. Desigur nobilii aveau trupele lor dar și interesele lor, uneori greu, poate imposibil de suportat. De-aici se declanșau trădările.

Voievodul Lăpușneanu fusese informat de veleitățile aventurierului grec, însă nu le luase în serios. Și îl avusese în mână, dar l-a lăsat să scape! Se mai întâmplă în istorie. Descoperi greșeli și coincidența stranii, pe care doar predestinarea, atât de dragă protestanților calviniști, le poate explica. Sau prostia. Se pare că pe Lăpușneanu nu inteligența l-a definit ci furia. Avea de ce să fie furios pentru că nu era iubit deloc, totuși, în pofida renumelui său ulterior, venise la domnie la cererea boierilor, a întregului Mare Sfat. Ce anume schimbase această dispoziție?

 

Era o dimineață de noiembrie, ninsese puțin, iar câmpul era alb până la râu și înspre deal. Dincolo nu se prea vedea din cauza ceții. Armata se adunase deja, era răspândită în poziții strategice, când s-a zărit avangarda dușmanilor. Domnul nu sosise încă și n-ar fi fost bine să pornească bombardament cu tunurile de asalt ori să-i potopească de săgeți, fără să spună el, astfel încât au ratat momentul. Probabil nici ei nu fuseseră informați de cercetași unde se poziționase „oastea domnului”. Umblau de capii. Câte bătălii nu fuseseră pierdute din erori de neiertat! Dar se iertaseră demult.

Domnitorul a venit obosit. Toată suita care se ținea de el coadă a ocupat înălțimea din spatele trupelor, de unde avea vizibilitate până dincolo de păduri deși, cum spusesem, era ceață. Deci, domnul era nedormit și nervos. Cum să închini cetatea Hotin fără luptă vrășmașului?

–        Muscolene, Muscolene! Au-au Muscolene...!

Numai așa făcea. Hatmanul Muscoleanu plecase genunchiul ca un trădător de neam ce era. L-ar fi tăiat bucăți, se gândea să-l pună la cele mai grele cazne, doar să-i cadă sub paloș aici, la... la...

–        Cum z’ceai că-i zice la locu-aista?

–        Verbia, doamne. E pământul și satul lui stolnicul Ceroianu.

–        Da? Și Ceroianu unde-i?

–        Uite-acolo! Cu ai lui.

Oștile principilor din văile și munții aceștia răspândiți la nordul Dunării erau de obicei mici, meschine, de doar două mii de oșteni aduși de boieri, și alții, poate mai mulți, tocmiți de la sprijinitori, pe care le plăteai, uneori cu sânge. Domnitorul adunase totuși o oaste numeroasă, poate douăzeci de mii cu totul, o cavalerie de cinci mii de oameni, șase sute de ieniceri conduși de Ferhat bei, trimiși de la garnizoana din Cetatea Albă și două mii de tătari călare, pentru care promisese tot atâția țărani să fie duși robi în Crimeea și aștepta un corp de oaste sprijin de la Petru cel Tânăr, domnul Valahiei. Nu-și făcea probleme că ceilalți erau mai numeroși. Avea informații că nu puteau depăși trei-patru mii. În plus, aflase că armata despotului grec fusese întoarsă din drum și nu se prezenta bine cu moralul. Exista zvonul, iar vodă părea să-i dea crezare, că despotul își pierduse viața, că fusese ucis la ordinul voievodului Ruteniei.

Susținătorul apropiat lui Iacob Heraclid a fost Olbracht (Albert) Łaski. Acesta i-a procurat banii necesari să angajeze o trupă de archebuzieri spanioli, veniți din Țările de Jos, și a reușit să-i atragă auspiciile regelui polon, care nu dorea să piardă un vasal, cum se declarase Lăpușneanu. Despre Albert de Grace se zicea că era un bun orator, știa ce să spună, când era nevoie de el. A reușit să motiveze trupele ținând un discurs înainte de bătălie. Alături de ei fuseseră angajați, în mod neașteptat, cazaci călare conduși de un hatman zaporojean. Nu se mai întâmplase ca moldovenii să fie atacați de cazacii de lângă Don.

Cu toate astea, armata principelui moldovean era mult mai numeroasă și bine așezată strategic, lucru știut, dar ignorat. Au fost două cauze care au decis bătălia de lângă satul Verbia, desfășurată de-o parte și alta a râului Jijia. Prima, șocul provocat de îndemânarea archebuzierilor spanioli care au deturnat cavaleria moldoveană, doi, trădarea vistiernicului Ion Moțoc, conducătorul cavaleriei. Totul s-a schimbat  când propriii călăreți au tăbărât asupra pedestrașilor. A fost o zi tragică în care s-a văzut nivelul de pregătire și disciplină a armatei moldovenești. Nici nu venise bine seara când ostașii maghiari ai lui János Székely, strategul armatei lui Heraclid, au escaladat baricadele puse împrejurul unei întărituri din Botoșani și i-au exterminat pe ienicerii tocmiți de Lăpușneanu. Deja fost, domnitorul se retrăsese cu un corp de oaste la Huși, apoi s-a grăbit către Chilia (Kilya) și s-a predat turcilor.

Rămâne multă mizerie după o bătălie. La început vin hoții, ciorile, câinii și lupii. Zona vuiește, urlă muribunzii, dar locul e părăsit până într-un târziu când mirosul de stârvuri nu mai poate fi suportat și se sapă marile gropi, apoi se adună lucrurile, armele și efectele, iar leșurile, aproape goale, sunt aruncate fără număr în gropi comune. Dacă se găseau nobili morți, se putea face un ban cu trafic de cadavre nobile, dar asta ținea de spiritul negoțului, altfel... ce contează cine și unde a pierit? Orice ostaș este, încă de la recrutare, un dispărut din lumea viilor.

Nu putea fi mare optimism că plecase un nebun autohton și venea un aventurier străin, totuși, oamenii din Suceava au ieșit să primească ospitalier noul tiran. Dacă sunt buni la ceva moldovenii, la ospețe, agape și praznice sunt primii.

Heraclid a alergat pe cal împreună cu oastea până în sudul teritoriului, la Vaslui, unde s-au risipit ultimele trupe ale fostului domnitor. Acolo s-a oprit și a emis un așa-zis edict, un document oficial care îi consacra victoria, o bună-cuvântare către boieri și norod. În acest cuvânt domnesc a periat originea cumva romană a gloatei moldovenești în stare să înțeleagă, și a făcut gesturi de bunăvoință către foștii vrășmași, susținătorii lui Lăpușneanu, către Dumnezeu și enoriașii de credințe până mai ieri prigonite, către suveranii Marilor Puteri cărora le-a mulțumit și le-a consacrat măreața sa victorie.

Se susține, de către difuzorii de știri de-atunci, personalități aproape credibile, că primise aprobarea tacită a Padișahului în urma intervenției lui Joseph Nasi sau Yasef Nassi, un portughez ajuns „evreul cu banii”, om de încredere și cu influență la curtea sultanului, ulterior adevăratul Duce de Naxos. Nu puteai face o rebeliune de capul tău în spațiul controlat de osmanlâi.

Timpul visării se încheiase brusc. De unde să iei bani, cât îți permiteau resursele acelei țări sărace și cine puteai deveni, ridicându-te de-aici? Orice mărire a taxelor te făcea indezirabil, chiar menținerea fiscalității deja prea mari, deci... nu mai avea bani nici să-i înapoieze datoriile lui Łaski. Bătrânul Jan murise, un an înainte, rămăsese cu tânărul, iar acesta își vânduse proprietățile pentru a-i finanța războiul.

Gândise alături de Albert ce oportunități există, iar la început visurile sale erau nelimitate. Ar fi putut deschide țara spre confesiunile protestante, văzuse ce bogății se vehiculau, însă destinația finală, pe care mintea unui roman din est (romeu-grec) nu o putea ocoli, era Constantinopol, refacerea Imperiului Roman. Unde s-ar fi putut organiza acea cruciadă? Înafara Imperiului Otoman.

La nordul celui mai mare râu european (Volga era într-un spațiu necunoscut) se formaseră trei principate cu potențial de asociere. Două dintre ele, Moldova și Valahia, păreau surori, deoarece se aliaseră de-a lungul timpului, locuitorii vorbeau aceeași limbă, iar principii își arogau uneori drepturi de stăpânire dintr-o parte în alta. Problema era Transilvania. Acolo erau alți stăpâni. Maghiarii.

Maghiarii catolici fundaseră un regat puternic de secole, numit Ungaria, și se impuseseră într-un spațiu larg, până la înfrângerea lor catastrofală într-o singură bătălie cu otomanii. Deoarece turcii și-au ținut teritoriul ocupat la sudul Dunării, din rațiuni defensive, populațiile fărâmițate de la nord au fost constrânse la starea de vasalitate. Însă turcii erau păgâni...

Păgânismul acesta a început să se răspândească ușor în toată zona lui de influență. Istanbul devenise o metropolă. Acolo se revărsau bogățiile, de-acolo se importau tendințele în vestimentație, condimentele și mâncărurile orientale, dar și moravurile. Să reinventezi obiceiurile creștinilor era o luptă de durată. Creștinismul ortodox fusese tolerat în mijlocul Islamului, își avea sediul în Fanar, unul dintre vechile cartiere ale Constantinopolului (devenit Istanbul). Desigur, ortodoxă era și Rusia, însă Rusia abia se trezea. Și se trezea flămândă.

Iacob Heraclid a gândit să-și ajute aliatul, pe Anton Szekely, să câștige tronul Transilvaniei, în detrimentul lui Ioan Sigismund Zápolya deși, inițial, primise salutul prietenos al vecinului său. A, diplomația este invenția Diavolului. Are un mesaj cifrat, aluziv, imprecis, interpretabil, neîncredere din principiu, amabilitate de protocol. Precise nu pot fi decât impunerea și pedeapsa. Dar acestea nu mai țin de diplomație.

Valahia avea în frunte o femeie, mama lui Petru zis cel Tânăr, pe doamna Chiajna, iar doamna Chiajna mai deținea o fată nemăritată, pe foarte necoapta domniță Dobra.

În timp ce Iacob Heraclid își prezenta o falsă descendență, Chiajna chiar era fiica Ruxandrei și nepoata Jelinei Brancovici.

Un lucru ciudat în această perioadă istorică a fost vârsta prea tânără a monarhilor din micile principate nord-dunărene. Heraclid a fost singurul fără drept de moștenire, a fost un cuceritor. Să-și păstreze numele, să creeze o dinastie, a fost cea mai dificilă provocare a domniei sale. A avut ideea să înfieze tineri pentru că îl impresionaseră și-i păreau străluciți, cu viitor. Pe unul îl chema Demetrios, aflase de el și îl întâlnise în Malta, când ajunsese pentru a câștiga ajutorul Marelui Maestru al Ordinului Cavalerilor. Între timp Demetrios s-a dus în Moldova și s-au regăsit acolo. Celălalt a fost Cyprian din Sieradza, un tânăr cu talent de artist. Se spune că a avut și un copil bastard, cu o grecoaică. Dar încercările sale de a face alianță prin căsătorie au dat greș. Ceva (sau cineva) i-a semnalat doamnei Chiajna intenția de fapt a lui Iacob Heraclid, cel care se considera și „paladin de Valahia”, de a anexa țara sa Moldovei, alungându-i fiul de pe tron și a-l pune în loc pe Demetrios. Această renunțare unilaterală a adus repercusiuni, un raid militar și supunerea Valahiei la nici un an după ce Heraclid luase puterea la Suceava.

Succesul i-a oferit plăcerea de a organiza un spectacol să-și prezinte visul premonitoriu în care trei îngeri i-au adus trei coroane, dintre care două de aur...  Numai cu trei luni înainte își acuzase un mercenar că îi furase două coroane ce reprezentau țările de sus și de jos ale Moldovei. Despre ele nu s-a mai vorbit vreodată.

Nici stăpânirea Valahiei nu a prea ținut deoarece s-a stârnit un scandal diplomatic după ce scrisorile defăimătoare ale lui Zápolya către sultan (în care-l vorbea de rău pe Despot, că e agent austriac) fuseseră interceptate și prezentate consilierilor imperiali din Viena. „N-avem noi o treabă cu vasalul dumneavoastră” a vrut să dovedească amical Ferdinand I și a retras mercenarii pe care îi oferise Despotului Moldovei, iar acesta s-a simțit deodată vulnerabil.

În timpul unei vânători de zimbri, când Albert își hrănea ogarul preferat, pe Talbot, i-a zis râzând ce conținea scrisoarea regelui (Ioan Zápolya era suveran al Ungariei de Est și Transilvaniei), că „bandiții și criminalii din Transilvania, Polonia și Ungaria s-au adunat cu toții în armata lui Despot.” Ha-ha-ha...!

Toată domnia sa, Iacob Heraclid nu a reușit nimic împotriva lui Zápolya. Și a încercat. Dar secuii au fost constrânși să renunțe, iar planul de a-i răscula a fost un eșec. S-a implicat împăratul Austriei, să medieze o alianță a principilor presupus aliați, însă amândoi l-au trădat, căutând bunăvoința sultanului.

Prea repede, parcă, s-a pervertit conștiința unui cavaler educat în occident, încercând să se apropie de lumea în care intrase și de obiceiurile ei.

Inițial a invitat renumiți pastori protestanți și chiar savanți, cum a fost Hermodorus Lestarchus, fostul lui mentor. Și-a propus chiar să deschidă o universitate protestantă la Cotnari, să angajeze profesori și să atragă tineri pentru a alfabetiza populația. Ulterior a părut să se apropie de noul curent al credințelor protestante, unitarianismul, și, într-un moment de derută, s-a simțit părăsit și a hotărât să lase totul aderând la ortodoxism. Din acel moment s-a declanșat căderea.

Banul, întotdeauna a fost ochiul diavolului!... Taleri, dinari, florini, țechini, dubloni,... turnați în aur sau argint, ba uneori din bronz ori tinichea, aveau rostul și valoarea lor care se tranzacționa între părți sau la piață. Uneori se cântăreau, alteori se numărau și întotdeauna se ofereau peșcheș, adică pentru servicii, orice nevoi sau favoruri. Având valoare în sine, era neimportant de unde proveneau, falsul se verifica fie între dinți, fie lustruind un pic, iar banii mici nu se căutau niciodată. Pentru o festivitate frumoasă, cum ar fi închinarea la Sublima Poartă și Marele Padișah al Lumii, era necesar un împrumut de zeci de mii de taleri oferiți trimisului special, kapukul Ferhat. Se cerea o procesiune bine organizată, cu o desfășurare stabilită, de care Despot nu a ținut cont. A vrut să transforme ploconirea neplăcută în conferirea unei distincții, de cavaler al Imperiului.

Deși recompensat pentru serviciu, beiul s-a plâns că nu s-au respectat condițiile unei supuneri ca la carte. Despot a vrut să obțină în schimb mazilirea lui Lăpușneanu, rezident în Imperiul Otoman, însă nici dorința lui nu a fost luată în seamă. E bine să ai un as în mânecă, o alternativă...

Nu a reușit multe dintre cele bine gândite la debutul aventurii sale moldovenești, iar una dintre nereușite a fost neplata datoriei către Albert Łaski, ingratitudine care i-a întors fostul aliat împotrivă. Nici acesta n-a fost prea consecvent. Uneori a părut să-l ierte, altădată s-a aliat cu dușmanii din nord și ungurii sau, după uneltiri la curțile habsburgilor a îndepărtat sprijinul acestora pentru cauza „regelui” (fiindcă lui Despot îi plăcea să fie numit „sire”) Moldovei.

Voise să-l așeze pe cunoscutul ban Mărăcine, sprijinitorul său, pe tronul Valahiei, dar plecarea mercenarilor a schimbat cursul favorabil al Istoriei sale. Erau vremuri când armatele suveranilor din vest erau formate din soldați de meserie, angajați cu leafă. La turci și anturajul lor, militarii proveneau dintre robi, instruiți să lupte în speranța eliberării după război... Deci, doamna Chiajna s-a întors, înverșunată împotriva aproape ginerelui său. A susținut orice uneltire și atac împotriva lui, uitând de sine și de fiul său, Petru cel Tânăr. Acesta a murit la Izmir, otrăvit la 22 de ani.

Iacob Heraclid, se grăbea să prindă 37. Era o vârstă bună pentru a fi ascultat ca om cu experiență. Însă nu suntem doar suma realizărilor noastre, care țin adeseori de șansă, suntem ce ne lasă să fim natura, firea, temperamentul... Rar se permite de Sus o traiectorie stelară unui tânăr plecat de la bază. Nu e unic, e rar. Au fost și robi, și militari de carieră, și... și adesea, „regele” Moldovei amintindu-și de sibila din Lübeck, a simțit că predestinarea există și cunoașterea ei e permisă, de cine?, de Providență, unor aleși.

S-a produs o alunecare în mlaștina puturoasă a vieții patriarhale autohtone. Voise să aducă aerul proaspăt al educației vestice. Visa încă... Un timp, din păcate prea puțin, a crezut că e bine să-și apropie boiarii, măcar pe aceia pe care îi tolera în Sfatul Țării. Cum să convingi o ceată de pehlivani dedicați propriilor averi și neamuri că ești ce trebuie? A căutat dincolo de ei și l-a găsit pe patriarhul Grigorie. Al câtelea? Neimportant. Era un nume transmisibil. I s-a zis că o investire în demnitatea de Voievod și Domn cum se cerea și era tradițional, ar fi fost un semn de bunăvoință.

De fapt era o înfrângere, o recunoaștere a decăderi unui cuceritor. A încercat să transforme procesiunea încoronării în rit ortodox într-o încoronare regală. A pus să fie trimise invitații la nunta sa cu Biserica Ortodoxă către toți monarhii consacrați ai Lumii cunoscute, chiar lui Filip al II-lea al Spaniei, însă nu și Padișahului, deoarece abia îl luase în seamă. S-a zis că au fost trimise din grandomanie. Îi mai invitase și la așteptata nuntă, anulată, cu domnița Valahiei. N-a venit nimeni dar încoronarea s-a ținut cu tot fastul pe care și-l putea permite. Apoi... A fost repudiat de aliații săi protestanți fiindcă renunța la convingerile sale exprimate mai-nainte. Catolicii îl vedeau ca pe un venetic, însă nici ortodocșii nu îl credeau, fiindcă era o convertire tardivă și nesinceră.

Au apărut atentatele la viața sa. Se cunosc trei, dar poate au fost mai multe. O dată i-a fost pusă otravă în băutură, altă dată în mâncare și-apoi a fost rănit cu pumnalul de un ostaș din gardă... Corpul de oaste spaniol era încă în serviciul său. Acesta și cel al ostașilor maghiari pe care le plătea de la începutul domniei sale au rămas leale până când aproape s-a tras cortina.

În anii săi de colind pe la curțile europene, Heraclid asistase la spectacole asemănătoare celor din teatrul antic. Trupe de artiști jucau în reprezentații cântate sau mascarade populare pentru a distra localnicii. Acolo se trăgea, pentru a ascunde scena și a statornici finalul, o mare draperie numită „cortină”. Fiecare spectacol este ca... viața trăită a unor personaje ce par a fi reale. Chiar sunt, nu?, cât te uiți la ele!

Unul dintre soldații străini a sărit să-i ia viața. L-a acuzat pe stolnicul Andreica de atentat, că îl angajase pe soldat. Stolnicul părea să-i fie mai apropiat și chiar prieten. Îl găzduise la curtea sa... Degeaba. A fost arestat și încarcerat. A dispărut, semn că fusese executat. S-a zis, de comentatorii ulteriori, că Andreica își exprimase pretenții la tron.

Renunțase la veșmintele vestice de când se stabilise în Polonia și a îmbrăcat hainele lor, ale celor care le croiau în tradiția locală. Iacob Heraclid se modificase în Despot vodă. În fine, ajunsese să fie disprețuit de toți. Poate nu de fiii săi și de oamenii bine plătiți, dar de toți ceilalți. Totuși se credea iubit. A primit răgaz să-și încerce norocul pentru o alianță maritală, cerând de soție fiica unui senior polonez. Încercarea de a se reapropia de nobilii protestanți, abia respinși, a adus un refuz al polonezului și o revoltă vocală, ulterior militară a supușilor moldoveni.

Cel care și-a asumat conducerea revoltei a fost hatmanul de Hotin, Ștefan Tomșa. Hatmanii erau conducători de oaste în armatele de inspirație poloneză. Fuseseră numiți comandanți de garnizoane, dar exista unul important și la câmpie, hatmanul zaporojean, Dmitro Vișnevețchi (scris un pic altfel). Foarte neinspirat în alegerile sale, acesta a sfârșit-o rău (aliindu-se cu unul sau altul), la Istanbul, agățat în cârlige.

S-a constituit o alianță militară împotriva lui Despot-vodă. Aproape aceeași care fusese. Turcii și tătarii păreau cele mai sigure opțiuni când era de jefuit ceva – în situația creată, o cetate de scaun precum Suceava.

Ștefan Tomșa a fost o alegere nefericită pentru a revendica domnia în Moldova, dar reușise să-i atragă pe veșnicul trădător Moțoc, pe Iosif Veveriță, hatmanul Toma Barnovschi și apoi, în toiul bătăliei, pe spătarul Spancioc. Nimic nu i-a reținut pe acești uneltitori, nicio părere de rău și nicio premoniție că vor sfârși ca o turmă de oi măcelărită de pofta unui prădător mai lacom.

În paralel, Zápolya a continuat eforturile să convingă Poarta că Heraclid era un loialist habsburgic care a conspirat cu împăratul Ferdinand, menționând că „acest despot a păzit forturile cu germani și maghiari". Soluția, susținea Zápolya, nu putea fi decât revenirea lui Lăpușneanu pe tron.

S a declanșat o scurtă criză diplomatică, la finalul căreia Suleiman a insistat ca împăratul Austriei să-și retragă mercenarii din Moldova. De atunci s-a produs diminuarea puterii lei Heraclid, Despotul...

 

„Am ajuns în Moldova urmându-mi tatăl, a povestit Cyprian Bazilik, e drept că am fost copil adoptat însă mă bucuram de drepturile unui copil legitim. Tata nu prea avusese noroc cu femeile, chiar umbla zvonul că era implicat în moartea copilului unei doamne și atunci fugise din Franța. A fost om de lume, cu o mulțime de proiecte în cap și a fost un jucător de șah sublim, curajos și generos (această ultimă calitate l-a distrus). Ce a rămas după el a fost năruit, memoria sa a fost batjocorită, numele i-a fost scuipat, îngropat și uitat. Chiar mormântul i-a fost profanat, oasele au fost împrăștiate și nu mai există nimic din el. Asemenea ură contra unu om măreț, doritor să înalțe o națiune, nu poate fi concepută decât la popoarele cele mai proaste și mai sălbatice.

Nu poți vorbi de legi străbune ori de tradiții când vinzi zeci de mii de oameni sclavi tătarilor și motivezi că ai făcut-o pentru glie.

Au fost mereu complicate legile războiului în locurile acestea. Peste tot erau stăpâni, fiecare dintre ei era implicat în diverse tabere și, nu de puține ori, trădau o tabără pentru a trece dincolo și, mai des chiar, nu o făceau fățiș. Rămâneau să lovească laș, pe la spate.

Pe de-a-ntregul, împrejur pătrunseseră obiceiurile, mâncarea, veșmintele și vorbele turcești. Doar credința nu a fost desființată. Nu fusese desființată nici chiar romeilor rămași în Fanarul Istanbulului. Iar romeii, un fel de greci cu gânduri revanșarde, și-au permis să viseze sute de ani și o fac și azi. Dar n-au putut fiindcă turcii au știut să răsplătească trădătorii, i-au întreținut și i-au așezat pe tronuri.

Însă nu doar turcii dictau mersul lucrurilor în măruntul principat lipsit de surse și de bogăție...

Nu am reușit să cunosc limbajul autohton. Unii, chiar tata, spuneau că limba moldovenilor era, în mod ciudat și singular, apropiată de limbile provenite din latina clasică. Mie, ca om vorbitor al noii latine, nu-mi părea. Dar, era, în mod clar, diferită de poloneză, ucraineană, ungurească, bulgară și, până la urmă, tătară sau turcă. Se asemăna doar limbii valahilor, cu mici diferențe. Această apropiere arăta că în tot spațiul acela, și în Transilvania, numită de maghiari Erdely, un mare popor fusese cândva înfrânt și divizat. Un atât de mare popor s-ar fi putut împotrivi chiar Turciei... Niciun principe care a avut viziunea unirii acestor teritorii nu a reușit vreodată. Se creaseră numeroase case nobiliare și toate aveau, în anumite grade, drepturi la domnie. Orice alipire de teritorii crea o mulțime de dușmani atroce.

Mi s-a permis să cunosc oameni de cultură veniți să organizeze școli bune pentru a pregăti copiii localnicilor să înțeleagă lumea civilizată din apropierea lor. Deși învățam încă, apreciez că știam deja multe și aveam capacitatea să acumulez mai mult. Am gândit să predau într-una dintre școli. Cea mai mare se organizase în localitatea numită Cotnari.

 

Era o dimineață de noiembre când i s-a-nchinat comandantului oastei dușmane. Lefegii maghiar se răzvrătiseră și cu vocea căpitanului lor Arpad ceruseră domnului predarea, altfel l-ar fi arestat și legat în lanțuri.

Ceața se întindea pe câmpie că abia se vedea hatmanul și câțiva dintre boierii însoțitori cu două-trei flamuri lângă ei, fluturând ușor. Cetatea e pe vârful dealului, în jos erai brumă cât puteai vedea. Mai departe știam că e oastea întreagă. Tomșa fusese anunțat de predare cu o zi înainte și pusese condiții. Să iasă singur, fără insemne domnești, pe jos, și să înainteze spre el. Tata avea o pălărie cu panaș violet pe cap, iar hatmanul a venit spre el călare, și-a strunit calul și l-a pocnit în cap cu măciuca dărâmându-l pe loc. Nu-i putea tolera zâmbetul și atitudinea prea veselă de parcă erau la împăcare.

–        Un venetic. Să-i rupeți leșul cu caii! a zis, și a poruncit oastei să intre și să se bucure de victorie.

Întotdeauna, asta e o condiție a izbânzii, cetatea învinsă e dată spre jaf mercenarilor. Tătarii au pătruns urlând, apoi au intrat zaporojenii și polonezii. Moldoveni erau prea puțini și neamestecați cu ceilalți. Stăteau în pâlcuri alături de boieri.

Au fost strânși toți cei de partea lui Despot. Între ei era și Demetrios, cel pe care Tomșa l-a identificat drept fiu, cu pretenții la tron și a hotărât pe loc să nu-l ucidă ci să-l mutileze, să-i reteze vârful nasului, astfel nu și-ar mai fi arătat vreo pretenție. Apoi l-a trimis la mânăstire, să fie călugărit. Tot călugării din Arini luaseră și leșul domnului să-l înmormânteze creștinește. S-a zis că-i fusese retezat capul și atârnat de poarta cetății. Nu-i adevărat. Cadavrul său fusese luat întreg de călugări.

Eu am fost lăsat în viață, aveam altă religie și eram de alt neam decât moldovenii, am fost izgonit și exilat pe viață, spre marele meu noroc, fiindcă viața a fost generoasă cu mine și am izbândit multe de-atunci înainte.

Mai știu că Ștefan Tomșa nu a rezistat ca domn al Moldovei decât patru luni. S-a refugiat în Polonia și acolo a fost decapitat la ordin regesc. Pe tronul Moldovei s-a întors tiranul Lăpușneanu. Se spune că a organizat o ambuscadă și i-a ucis pe mai toți nobilii moldoveni. O binemeritau. Niște uneltitori...”

 

A coborât noaptea peste toate întâmplările din acele vremuri. S-a vrut să se uite, însă Moldova nu a scăpat de gheara de vultur a influenței grecești. Nu au fost grecii strânși bine-n peninsula lor ci grecii din cartierul Constantinopolului, numit și azi Fanar (sau Fener). Acești greci nu și-au uitat vreodată originea romană și nu o fac nici acum. Moldova a fost supusă grecilor-romani mai bine de o sută de ani. Și Moldova, și Valahia, dar niciodată nu li s-a permis unirea decât după ce au scăpat de acei greci. Iacob Heraclid visase la unirea principatelor nord-dunărene. Azi, teritoriul de la nordul Dunării poartă numele Imperiului Roman de Răsărit, zis Romania, dar statul constituit nu și-a exprimat, decât anemic, pretenții teritoriale asupra Balcanilor și Turciei. Ar putea oare să ajungă de undeva, din vest, alt cavaler grec, cu idei revanșarde, la conducerea Romaniei, capabil să miște populațiile?

Nu vă gândiți la ceea ce pare stabil azi!

---

[1] Renașterea – zisă „Rinascimento” chiar în 1550 de Georgio Vasari, denumire consacrată mult mai târziu – s-a deșteptat în Italia, mai precis în ducatul Florenței, urmare a aprecierii culturii antice de marile spirite ale vremii, care a dus la deschiderea porților civilizației spre umanism în detrimentul scolasticii medievale...

[2] rămasă neocupată de turci după ce învinseseră regele Ungariei și întinseseră imperiul lor de-a lungul Dunării până aproape de Viena