Există

„Există, probabil ştiţi, agenţi ai Morţii. Vi s-a zis, nu? Au formă umană dar nu sunt oameni. Sunt simpli agenţi ai Morţii. Am citit istoria unui om din localitatea Crossany, o adunătură de case, pe-aproape de râul Bodrog, unul căruia eu îi zic Györgyi, deşi el zicea că trebuie să fie numit George, deci... individul acesta umbla singur pe drumul asfaltat şi nu prea, între Crossany şi Balacz când un agent, cum îi ziceam, aflat într-o maşină VW, destul de veche, de culoare vişinie, l-a ajuns din spate, a oprit la zece metri înainte şi l-a strigat:

-       Ce faci, nu vii?

Györgyi i-a făcut semn să-şi continue drumul şi a zis:

-       Merg pe jos.

-     Dar ce crezi, a zis cel care conducea maşina vişinie, că poţi scăpa? Dacă ţi-e scris, te găseşte oriunde te-ai ascunde, şi oricât te-ai feri!

Bine, veţi pune întrebări: „Dacă ţi-e scris”, adică, ce o fi, unde să se scrie? Potoliţi-vă! E o vorbă. Poate a zis altceva. Györgyi a fost cel care a adus virusul în Crossany. 90% dintre bătrânii care locuiau acolo s-au prăpădit în următoarea lună. Localitatea a fost izolată şi oamenii s-au închis în case. Pentru cât timp? Nimeni nu rezistă unei recluziuni, în special când se consideră spirit liber - vă rog nu întrebaţi ce e! E... ceva. Transmit cum e spusă povestea. Localitatea s-a părăsit. A devenit un loc ruinat. Casele au căzut, în ele au intrat şacalii şi ciorile, bisericii vechi i-au fost luate tablourile, tezaurul şi clopotele, crucile s-au şters, cei care au rămas au fugit să moară în alte locuri. Încet această părăsire s-a extins...”

Încet, dar totuşi repede.

În oraş agenţii Morţii circulă de mult timp. Ei au instaurat Groaza, figurile lor o inspiră, ei au creat regulile, au impus carantina, au redus viaţa la o morbidă împietrire, la izolare, la pustietate. Oamenii s-au îndepărtat unii de ceilalţi. Curând s-au văzut lipsiţi de provizii, apoi cei rămaşi au fost transmutaţi în zone sigure. O vreme. Sigure o vreme... S-a păstrat Sistemul. A evoluat, nu? Aşa zic toţi ştiutorii. Dar „ştiitorii - knowmen” s-au rărit. Astăzi tot mai puţini ştiu. De obicei se pun, ori numai se repetă, întrebări fără răspuns. De ce a permis Sistemul răspândirea virusului? Totul miroase a conspiraţie. Duhneşte. Intrarea virusului în spaţiul virtual a inhibat treptat orice credibilitate. De câte ori îmi apelez prietenii nu am totală siguranţă că mă adresez cui trebuie, cui intenţionez s-o fac.

E tot mai greu să crezi. E tot mai greu să te hrăneşti. Se distribuie comprimate, hrană concentrată. Cunoşteam majoritatea concernelor care produc hrană. Azi numele firmei s-a scos. Au dispărut ambalajele metalice sau de carton. Totul e plastic, în cutii rotunde cu capac. Ce înghit nu ştiu, dar mă ţine în viaţă. Sunt sfătuit să nu-mi fac provizii deoarece alimentele sunt perisabile sau îşi pierd proprietăţile dacă sunt refrigerate. La ce mai ţin frigiderul?

„Să nu ieşi din casă! Aerul este infestat. O simplă inhalare te poate ucide. Însă nu imediat ci după o perioadă de incubaţie, apoi de suferinţă atroce, de disperare şi nebunie, în fine de moarte şi incinerare, după care cenuşa va fi îngropată la 2 km sub pământ, într-un cimitir comun.”

M-am însingurat în garsoniera aceasta după ce am fost izolat când s-a anunţat îmbolnăvirea soţiei şi a fiului ei. Nu mi s-a permis să revin acasă. Nu am înţeles ce s-a întâmplat cu ea şi cu copilul. De ce atât de brusc şi de ce eu nu am fost infectat? Mi s-a spus că sunt purtător latent, că sunt unul dintre norocoşii în care nu intră murdăria asta... Am ţinut legătura cu Ilona zece zile, poate... Da. Acum nu mai pot gândi corect acest eveniment. Este abstract. Nu mai pot simţi că a fost. Nu mi-au rămas documente, imagini, nimic despre toate fiinţele pe care le-am avut cândva alături. Penibil! Apoi am fost inclus într-un program de cercetări. OK, nu mă atacaţi frontal, OK, spuneţi că sunt agent al Morţii! N-am cum să ştiu, nu am fost anunţat de nimeni. Nu sunt agresiv, nu provoc suferinţă... Mi s-a zis, sunt un sclav supus al Ştiinţei, că infestarea actuală mă afectează şi pe mine, că virusul a cunoscut şaizeci şi cinci de mutaţii de la începutul carierei sale. Cele noi nu au păstrat forma de început. Se aseamănă unui şerpişor. Vedeţi, un şerpişor cu corp gălbui? I se spune „Dragonelul auriu”.

Mi-am creat un radio online. Posed un playlist de 50 de piese pe care nu l-am înnoit de trei ani, probabil, cine vrea ascultă, de fapt mai mult stau la taclale, iar când nu convorbesc ascult. „Treosc!” Multe trosnesc înăuntru. Încontinuu cade câte ceva. Un dulap, o parte din tavan, ieri a căzut un om de pe terasa de deasupra. Nu e deloc recomandat să deschizi geamurile. Au murit şi oameni obişnuiţi şi doctori şi asistente, totuşi nimeni nu vorbeşte despre demnitari. Ei nu sunt afectaţi letal de virus deşi se mai scapă diverse ştiri care prezintă o măruntă vulnerabilitate a clasei de sus. Bogaţii nu pot muri, ei rămân să îmbătrânească.

Să revin. Alteori trozneşte biroul, scaunul, parchetul, se aude din baie când uruie conductele, şi, în fine, aud zgomote dintr-astea în computer. E singurul zgomot care mă înspăimântă. Să pierd legătura cu lumea este aceeaşi pedeapsă ca moartea, moartea cumplită de care ne temem cu toţii...

Într-o zi a bătut cineva neautorizat în uşa metalică de la intrare. Comenzile şi resturile, gunoiul, sunt plimbate cu un mic lift interior de la şi spre subsol, prin urmare cei care se ocupă de ele nu urcă. Am înţepenit. Am aşteptat să bată iar, dar nu s-a repetat. Am întrebat prietenii – îi numesc astfel pe auditori să se simtă flataţi – dacă ştiu cine umblă prin clădirile acestea de serviciu şi mi s-a sugerat că poate fi personalul de pază. Şi atunci de ce nu a repetat bătaia? Dar ştiam că există interfon, chiar o sonerie de alarmă. Şi un program de computer. Putea fi un vecin? După aceea mi s-a părut că aud noaptea bătăi în uşa de intrare. Aproape uitasem să o deschid. Prinsesem chiar trac să mă apropii de ea. Era un personaj negru. Dincolo se întindea... abisul.

Iniţial am prezentat statistici (pescuite pe net) cu numărul infectaţilor şi decedaţilor, mai târziu cu localităţile care se închideau, apoi am renunţat. Nu mai interesează. Oamenii s-au obişnuit să trăiască în nesiguranţă. Şi eu. Computerul spune de doi ani că funcţionează în stare de risc, ultimele filtre ale sistemului de aer condiţionat sunt îmbâcsite, mâncarea nu are timp de expirare, cred că e adusă din rezerve strategice, alimentarea cu energie electrică e restricţionată în anumite zile, dar şi atunci când ar trebui să meargă se întrerupe, sateliţii, la fel, nu mai servesc diverse zone şi funcţionează cu întreruperi, apa, când e, când nu e... Se închid şi se reiau serviciile radio locale. Cunosc firme care oferă aşa ceva. De fapt tot ce ajunge la mine este mijlocit de firme al căror serviciu e plătit. Cum sunt plătite dacă nu ai job? Din pomeni publice. Trebuie să fii pregătit dimineaţa, chiar din timpul nopţii, pentru a te înscrie la tombole. Toată lumea cunoscută face asta. După ce ai prins canalul aştepţi să fii selectat. Până acum a funcţionat. De o lună parcă e ceva mai greu, probabil din cauza problemelor cu sateliţii.

Să găseşti de lucru nu este imposibil. Sunt servicii în regim freelancer. Le afli pe canale speciale şi poţi accesa orice job îţi este convenabil. Licitezi un preţ. Întotdeauna e cineva să minimizeze plata. Cuncurenţi, s-ar spune! Cât pot valora de puţin pentru a reuşi să câştig ceva? ...

Mă simt manipulat. Şi nu doar în spaţiul de exprimare. Mă simt manipulat în tot ce fac. Chiar şi în somn. Visele mele sunt nefireşti. Am visat că sunt MADEBO. MADEBO e un roboţel marţian inventat de concernul BORELAND, care face deja anumite cercetări pe paneta roşie. Deci, eram acolo, pe Marte, înaintam pe terenul acela sterp, eram învârtit încolo şi încoace, aveam rutine, programe care mă mişcau, mă protejau, gândeau pentru mine şi mă foloseau. Eram un robot, ce naiba! Visul acesta m-a terorizat câteva nopţi... Sau ăsta de ieri. Alergam alături de alţii, călare pe un cal negru, printre copaci desfrunziţi. Aveam păr lung şi negru, mustaţă, o carabină pe care o tot descărcam ţintind înainte, eram liderul unei revolte sociale şi... în ziua aceea urma să mor împuşcat, în acea pădure, şi mă gândeam că este una dintre întrupările mele dintr-o altă viaţă... Aş vrea să am darul prezicerii dar nu... La ce mai e bun pe timpul pandemiei? După câte interdicţii privind viaţa personală s-au decretat, s-ar putea legaliza interdicţia să visezi. Ce mai e un om azi?

Vorbeam cu Born-x. E un tip cu mare apetit al grotescului. Când am povestit de MADEBO, a zis că l-am visat fiindcă îi semăn. „De când n-ai mai făcut mişcare?” „Mişcare? Fac în fiecare zi. Mă ridic de-aici şi mă duc la baie, după aceea la bucătărie, mă uit pe geam, cânt – am moştenit o pianină Langlos, nu ştiu cine a lăsat-o aici – şi fac genuflexiuni.” „Juri că nu te-ai îngrăşat în ultimul timp? Dimineaţa ar trebui să fim treziţi ca la armată: Burta la raport!”

M-am îngrăşat. Am un cântar electronic însă nu trece de sută. M-am dus uşor peste sută. Când eram cu Ilona abia dacă depăşeam optzeci de kilograme. Doream să mă prezint bine. Ea avea un serviciu care îi arăta tot felul de indivizi în cele mai libidinoase ipostaze. Şi făceau diverse chestii... Se ocupa de strip-tease online. Am zis că nu voi spune ceva... Hei, la ce vă gândiţi? Nu am fost proxenet. Îmi plăcea Ilona. Băieţelul era al ei. Mie n-a dorit să-mi facă alt copil. Dacă vreau să stăm împreună aşa, e OK. A fost OK...

Nu-mi lipsesc date-urile, adică întâlnirile. Sunt site-uri speciale. Poţi cunoaşte femei de toate tipurile. Problema este că bărbatul plăteşte fiecare „întâlnire”. Nu ştiu cum e în zonele fără virus, dacă există. Am cunoscut femei din Indonezia, din Argentina, Danemarca, Rusia. Toate ziceau că trăiesc la fel. În izolare. O englezoaică locuia în clădirea unui far maritim. A avut bunăvoinţa să-mi arate. E sălbatic. Sumbru. Ea rămăsese fără provizii. Sucombase cel care o aproviziona. S-a redus oare populaţia lumii? Ce spunea Born-x: „Imposibil. Ai văzut cum creşte probabilitatea îmbolnăvirii şi a morţii? La fel creşte numărul oamenilor de când au dispărut anticoncepţionalele. S-a descoperit modul de a face copii online. Prin masturbare.” Nu-i cunoşteam atunci alt nume lui Born-x. Ştiu doar că n-am mai reuşit să comunicăm de cel puţin o lună. Ieri am aflat că se fac purificări. Cei care hulesc efortul guvernanţilor de a stabiliza situaţia sunt scoşi din case. Asta înseamnă condamnare. De ce?

Nu mai pot gândi la viitor mai mult de o zi. Şi atât îmi pare uneori prea îndepărtat. Îmi limitez gândirea pentru perioada imediată. Doar trecutul are priză continuă. Se lansase un zvon, catalogat ca fake-new, că sunt clonaţi oameni, în rol de cobai, pentru nevoile medicinii. Deoarece creşterea unei clone poate fi stimulată, în câţiva ani ar fi fost posibil să se descopere un antidot plenar, un vaccin capabil să înghită dragonelul şi toate transformările sale. Despre clone umane se vorbeşte de-atâta vreme că toţi suntem siguri de existenţa lor, până la urmă Adam însuşi a fost clona lui Dumnezeu, creată de Însuşi El, deci nu văd niciun fel de schimonosire a Naturii. Atâta doar că devenind atât de nesemnificativi nu mai ştim ce suntem. Ce suntem?

Există mulţi care se răzvrătesc şi nu cred în existenţa infecţiei. Mă întreb dacă nu sunt agenţi ai Morţii. Dacă Born-x a fost îndepărtat pentru ironii supărătoare, cei care îndeamnă la nesupunere ar trebui crucificaţi! E posibil să existe astfel de agenţi care introduc proiecţii ale virusului în mediul virtual. M-au contactat, însă nu le-am răspuns.

Am reuşit, în fine, să interpretez acceptabil „Claire de Lune”. Mă pregăteam să înregistrez performanţa mea când, am auzit că bate iar cineva în uşa de intrare în apartament. „Cine e?”, am întrebat. „Born-x”, am auzit o voce de femeie. Am tăcut. Părea o pisică cerşetoare. „Pleacă!”, am zis. „Du-te!” „Te rog deschide! Ieşi din casă!” „Born-x era bărbat, nu femeie. Tu ce eşti?” „Şi una şi alta.” Posibil să fie un agent ori e doar obsesie. „Am înnebunit! Vorbesc cu o uşă!” Ce aveam de făcut? Mi-e frică să mă mai îndepărtez de peretele meu cu imagini care flutură. De câte ori le ia tremuratul mă gândesc la antena de satelit. Parcă s-ar aşeza pe ea o pasăre masivă, un vultur, o zburătoare artificială, o dronă ceva, şi o umbreşte. Cu dronele, ştiţi, se supraveghează toată mişcarea în oraş.

S-a găsit antidotul infecţiei. E oficial. Chiar savanţii noştri au anunţat. S-a arătat şeful institutului de cercetări, virusologul şef. Vaccinările vor începe mâine-poimâine. Curând. Răbdare, vă rog... Ah, interferenţele! O voce gravă anunţă scrâşnit: „Nouăzeci la sută din populaţia lumii...” Ce zice? „Ştiri... false...” „Nouă... pac-pac... revoltă... pac!”

Să văd un film. Canalul de filme este mai puţin tremurat deşi parcă e bruiat cu aceleaşi sloganuri: „revoltă... infecţia fake”... Parcă am fi undeva în cosmos, în alte lumi, cu alte reguli... Lumea pe care o ştiam s-a încheiat. Cei care mai trăiesc au fost încarceraţi şi există fără niciun scop... Filmele au doar subiecte morbide. Mai sunt numite, „filme de apartament”. De ce se cheamă „filme”? Aceasta era denumirea suportului de plastic pentru imaginile rulate neîntrerupt să dea senzaţia de mişcare. Nume istoric! Mişcarea e compusă din nenumărate imagini statice, e aparenţă... Îi văd pe oamenii aceia bărboşi conducând roboţii din interiorul unei camere pline de aparate. Roboţii au împânzit lumea şi învaţă să se autoadministreze. Se aseamănă tot mai bine oamenilor. Unde sunt celelalte vieţuitoare? Ele nu au fost afectate de infecţie. Şi eu am avut un perouche care a murit după ce l-am hrănit cu pilulele mele. Roboţii nu cresc pets – animale de casă...

Prea o iau în serios! E film. Foarte prost de-altfel. Vorbesc online cu „prietenii”, ţinem un jurnal de carantină. Am memorat dialogurile cu ei. Nu chiar tot. Se spun atâtea prostii. Vorbesc cu unul, Béla. Zice că e transportator de concentrate pentru hrana umană. În general proteine şi lipide. Ceea ce trebuie pentru a produce partea hrănitoare. „Sunt câini în curtea firmei, zice, niciunul nu vrea să mănânce pasta pe care o ducem la fabrica de mâncare.” „Şi unde se încarcă pasta?” „E-adusă din India. Eu o iau din port.” Spune că se îmbracă într-un costum ca de cosmonaut când umblă pe-afară. Cabina e prevăzută cu instalaţii de filtrare a aerului. E şi cald. Poţi sta în pielea goală. Dacă doreşti iei femei uşoare înăuntru. De unde? Nu-l cred. Prostituţia a dispărut. Totul se face online. Cu întâlniri şi toate cele. Doar că orice aparat ai folosi nimic nu te apropie de senzaţia fizică. Ne pierdem. Copiii nu mai stau alături de oamenii maturi. Sunt, există un termen, instituţionalizaţi. Sunt prezentaţi la ştiri, să nu uităm cum arată. Arată identic şi parcă sunt deja mai deştepţi decât noi.

Am vorbit cu Tibor despre publishing. El lucrează într-o instituţie care mai e cumva a lui, pentru care am făcut şi eu câteva clipuri, şi-mi spunea că va renunţa. I se pun piedici sistematic şi a început să acumuleze pierderi care sunt continuu augmentate, nu ştiu dacă mă înţelegeţi, datorită unor dobânzi puse la propriile pierderi. E o politică fiscală abia votată de Adunarea naţională, parlamentul cum ar veni. Nu rentează publishingul. „O să moară curând, să vezi!” La fel e cu femeile. Când le plictiseşti invocă motive să te îndepăreze. Şi se plictisesc repede. Cu una singură am avut o relaţie mai lungă de două luni, după Ilona. Îşi spunea Vella. Spaniolă de etnie gitană. Avea ochii negri şi părul vopsit. Era o brunetă blondă. Colerică. Îmi spunea că m-ar bate, m-ar schingiui până la sânge. Îşi dorea să mă vadă sângerând. Avea un trup ca o iapă pursânge Vella. Devenisem cam gras pentru ea. Am fost împreună la party-uri. Eram perechea problemă. Ne certam şi le stricam cheful celorlalţi. Cum se ţin party-urile online? Îmi doresc să fiţi persoane libere care nu cunosc nimic din ororile prin care am trecut. Ei bine, erau un fel de orgii la distanţă. Ne destrăbălam singuri, privindu-ne. Porcării! Întotdeauna îmi era rău şi vomam. Bine că nu mai sunt invitat la party-uri. Punct.

Vă imaginaţi că sună lamentabil „Claire de lune” interpretată la pianină dezacordată. Văd, uneori, luna de la fereastră. Clarul de lună sună astfel pentru mine: Sol pauză Do de jos La Re sus Fa sus... Dar şi pentru vecinii care mă aud. N-am reprodus corect? OK! Despre vecini însă nu ştiu nimic. Dacă mai sunt sau... Nu mai aud zgomot decât atunci când trosneşte ceva înăuntru sau când bate cineva în uşă. Sunt vecinii mei? Nu cred că Born-x îmi e vecin. Uneori eram uimit că ştie ce fac înăuntru. Zicea că e mentalist, un soi de şmecher priceput să manipuleze minţile proaste, dar am bănuit că mă vede pe undeva. Se pot introduce tot felul de camere prin diverse orificii ascunse... Prin orificii ascunse... Atât de mulţi ochi s-au zgâit la mine! Posibil să privească şi poliţia...

 „Poc-poc-poc!” „Ce vrei? Cine eşti?” „Born-x.” „Nu mai eşti femeie?” „Pot fi ce vrei. Te rog să priveşti cu atenţie interferenţele de la ora 13.30. Vei recunoaşte un cod. Caută-l online! Ne întâlnim acolo.”

De câte ori deschid aparatul video, după ce se conectează, mi se arată apelul oficial: „Măsuri de protecţie împotriva infecţiei, Staţi în casă, Spălaţi-vă des, Folosiţi dezinfectante pentru orice primiţi de-afară, Evitaţi contactul cu oamenii, Purtaţi măşti şi mănuşi când vă apropiaţi de zonele infectate. Nu uitaţi, virusul există în aer”. Apoi sunt prezentate ştirile cumplite şi lipsa de coerenţă a oamenilor de ştiinţă şi a autorităţilor. Nu mă uit la ele. Nu există ştiri optimiste. Mai rău se poate, e clar, mai bine, nem. Tocmai s-au golit nişte oraşe. Se năruie clădirile, pustiu pe străzi... Nu chiar de tot. Şoarecii şi pisicile încă se caută unii pe alţii... Ziceam că nu mă uit. Nici la interferenţele lui Born-x n-aş fi dorit să mă uit, însă... Of, preasfânta curiozitate! Am prins care e codul. Se spuneau nişte fraze despre falsul ştirilor oficiale şi câteva neconcordanţe, întreruperi aparente. Acestea transmiteau codul. Un şir de 32 de semne.

Oare nu se urmăreşte activitatea computerelor cu diverse aparate? Mă întreb cum a supravieţuit Born-x trei poate patru săptămâni afară? Nu este el. Posibil să fie agenţii... A venit rândul meu?

Treizeci şi două de semne unicode. Le-am introdus în formularul programului de căutare, dar nu am primit nimic. Există canale urbane, dar sunt înafara zonei oficiale. Nu folosesc deloc antena satelit. Ştiu de o legătură prin perete la o antenă veche cu bătaie pe distanţă mică. O credeam bruiată, de aceea n-o foloseam. Să o încerc! Funcţionează, iar codul s-a verificat. Am lăsat să-mi intre în computer un program de control. Nu l-am putut opri. M-am simţit violat şi am oprit imediat comunicarea. Degeaba. După ce am mutat pe antena oficială am fost anunţat că îmi este virusat computerul. Şi acum ce pot face? Ar fi trebuit să anunţ. Micul meu computer poate funcţiona independent, fără accesorii. Nu mai ies pe satelit dar pot face apeluri, transmite mesaje. Mai puţin video. Stai să văd dacă funcţionează încă cealaltă antenă! Şi chiar merge! Mi-a apărut imaginea unui studio cu multe aparate şi un tip care m-a întrebat brusc: „Salut, ce faci?” Born-x! „Ai fost la uşa mea?” „Da. Emit de-aproape.” „Era o femeie.” „Prietena mea. Zuzsi.” „Ce ai făcut computerului?” „A! Am să te învăţ să inhibi pilotul.” „Bine. Voiai să-mi spui şi altceva?” „Totul. Suntem un grup de oameni liberi care se opun, refuză şi combat legitimitatea puterii actuale care ţine populaţia în izolare, fără nicio bază reală. Nu există un pericol asupra sănătăţii oamenilor, iar măsurile sunt abuzive şi alienante. Priveşte! Suntem afară. Eu de o lună, ceilalţi de cinci-şase. Niciunul nu s-a îmbolnăvit. Nu mai există – dacă a existat vreodată – epidemie.” Am tăcut. Ce să-i spun? Că nu am încredere? Îl ştiam de mai bine de un an. Mi-a zis numele. Se numeşte Adorján Márton. „Îmi pare rău, mi-e greu să cred.” A tăcut şi el. „Prea bine. Când vei dori să ştii mai mult mă găseşti aici. Pentru pilot apasă Del.” Aşa am făcut. Cum puteam trăi fără pilulele cu care mă hrăneam? „Del” „Măsuri de protecţie împotriva infecţiei, Staţi în casă,...” Lumea alunecă în gol. Kirghistanul a fost acoperit de nisip după o furtună roşie. Nu se mai observă mişcarea unor fiinţe raţionale. Parcă s-ar întinde Marte pe Terra... Presidentul şi-a arătat zâmbetul patern, dantura impecabil lucrată. „Suntem angajaţi în eradicarea pandemiei dar avem nevoie de voi, de fiecare cetăţean, de aportul vostru voluntar. Compatrioţi, trebuie să ajutăm echipele de cercetare cu donaţii. Vor fi rechiziţionate casele goale în care nu mai locuiesc persoane. Moştenitorii în viaţă pot primi recompense. Este nevoie să renunţaţi la veniturile voastre, pensii, dobânzi, rente, profituri, etcetera, pentru încă două luni. Veţi beneficia de ajutoare alimentare, de amânarea costurilor casnice. Înţeleg că este un efort... bla-bla-bla! Bla-bla-bla!” Preşedintele vine în tandem cu imnul naţional. El este imaginea patriotului prin excelenţă... Situaţia e mult mai dificilă în ţările dinafara alianţei noastre. E critică. Dar se vede luminiţa... Sunt stabilizaţi unii factori de risc, puteţi constata din statistici. Numărul morţilor nu a crescut trei zile la rând. A scăzut uşor. Desigur, încă e foarte ridicat... Nu vă pierdeţi speranţa! Preşedintele a fost investit ca patriarh. Este preşedintele nostru, al meu, al tău, al tuturor. Priveşte fix, hipnotizant. Este o persoană vie?

Văd, ascult, comentarii. Site-urile de socializare au fost închise pentru că infectează ştirile. Comentatorii sunt oficiali. Notorii. Se înfoiază în fotolii, sunt exacţi în ce spun. Nu se bâlbâie. Unii sunt peltici, dar nu greşesc. Spun doar ce trebuie. Ei sunt citaţi. „Presidentul a fost sentenţios. A rostit un discurs perfect, în fraze scurte care nu lasă loc de comentarii.” „Perioada se extinde pentru siguranţa noastră. Vor fi şaizeci de zile lungi de carantină. Să sperăm că va fi bine.” ... Ce să mai fie bine? Şi prietenii mei de pe radio sunt optimişti. Şi-a pierdut vremea să ne bage în seamă însuşi presidentul. În mod obişnuit ne atenţiona ministrul de interne...

Probabil că preşedintele a apărut azi deoarece se bârfeşte că n-ar mai fi. Că e dus.

„Salut. Adorján Márton, cod Born-x, mai este cumva?” „Tu cine eşti?” „István Elekes, cod T.Rex” „Aha! Poţi veni până aici T.Rex. Ajungi la limita străzii Barany şi de acolo te preia cineva.” „Nu e voie să ies afară. Pot fi pozat. Îmi pierd casa.” „Aiurea! Nu te pozează nimeni. Regulile sunt făcute să fie încălcate. Poţi crede sau nu dar aici se găteşte ca în vremurile bune. Aceasta e o plăcintă cu făină şi gem adevărate. Deloc infestată... Apelează-l pe Born-x! El îţi va spune.”

Mi-am învins teama să deschid uşa apartamentului. Am ajuns în vizuina acelor oameni. Este subsolul unui fost bloc de birouri. Tot subsolul, deci e imens. Au amenajat locul după nevoi. Erau cel puţin douăzeci înăuntru. M-au primit fără teamă. Eram aşteptat, eram un tip sigur. „Avem aproape cincizeci de asemenea sedii.” „Ne putem mobiliza rapid dacă este vreo problemă, oriunde. Rulăm motocicletele. În pustietatea asta ne deplasăm foarte repede.”

E ciudat că pe canalele oficiale nu se vorbeşte nimic de ei. Dealtfel nu-mi amintesc să fi auzit vreun motor alergând pe străzi. Am vorbit cu Born-x. Era acasă, se odihnea. M-a felicitat că am adunat curaj pentru a-i vedea armata. Are să vină o zi, nu-i departe, când ne vom elibera... Ce-i drept nu am simţit niciun pericol în aer. Am revenit fără se cunoască evadarea mea din casă. Am putut să privesc relaxat un film de groază... Apoi să aud cine-a mai murit. În sfârşit aud un nume mare, un artist emerit ajuns la aproape 90 de ani. Parcă mai murise o dată! De data asta e oficial. Am vorbit cu Ava. E ultima mea iubită. Am dat o mică avere pe o sticlă de parfum Avanguarde pentru ea. Începe cu Ava, după numele ei. Blondă, rusoaică. Nu i-a plăcut deloc mirosul. Are miros de mâl! Ah! Cum să fi ştiut? Azi nu-mi mai arată „pisicuţa”. N-am decât să mă uit la poze. Pozele ei nu-mi plac. Nu e grozav de sexy. Zice că s-a scumpit viaţa în Rusia şi că există o soluţie a ieşirii din criză a întregii lumi, în viitorul foarte apropiat. S-a observat că femeile supravieţuiesc în număr mare după ce sunt infectate. E posibil să dispară masculii...

Mi-ar plăcea să conduc o motocicletă, una puternică. E ca un animal, ca o iapă sălbatică prinsă între picioare. O simţi cum fuge cu tine în spate, se cabrează, tremură să te-arunce, să te piardă, să-şi recâştige libertatea. În timp înveţi cum poţi fi şi tu şi ea liberi... L-am întrebat pe Born-x de unde au luat motocicletele amicii lui. Mi-a zis că toţi cei care doresc pot să-şi facă. Byker-ii sunt cavaleria „armatei”. La naiba cu armata asta! Sunt câţiva tipi. Poate o sută, două. Nicidecum o mie. N-am ajuns să-i număr.

Am un automobil electric însă nu-l mai pot folosi deoarece nu mai am unde să îl încarc la priză. Uneori vezi câte un automobil, şi nu doar în filme, în actualităţi. Sunt echipele de intervenţie rapidă. Mascaţii negri. Negri sunt şi la pielea personală. Mă gândesc că n-am văzut negri în „trupele” lui Born-x. Afro-europeni... Ha! E un zâmbet maliţios? Cine zice?

Unde găsesc motocicleta? Am fost trimis la un cimitir de maşini. Dar eu nu sunt profesionist. Mi s-a spus că voi găsi acolo pe cei care ştiu ce trebuie făcut. Şi cum să ajung acolo? Trebuie să merg pe străzi. Am să întâlnesc poliţişti. Da’ de unde! O să vezi pe drum doar oameni pletoşi, beţivi şi graşi... Mi-am privit abdomenul. E ok. Te încadrezi.

Am încercat să mă strecor, să mă furişez. Să zbor. De ce e atât de dificil să descoperi secretul imponderabilităţii? Oricât de repede s-ar dezvolta tehnologic, omul nu ar găsi vreodată cheia... nu va şti dacă poate fi... deşi se visează astfel... adică... veşnic. Astfel mi-a părut călătoria mea până la al doilea site al grupării Alcroix (numele unui druid – prot celt). Nesfârşită. Am văzut câteva persoane dar nu m-am apropiat. Îmi pare ciudat că nimeni nu e protejat împotriva virusului. Eu port mască, îmi acopăr veşmintele cu o manta subţire de cauciuc... deşi nu există protecţie safe. Asta ştiu. Nu am văzut poliţie pe străzi. Câmpul cu stricăciuni porneşte din apropierea unui arbore sterp, incapabil să rodească. Din el cresc sârme, antene stricate, o schelă metalică, un rolls royce... Sunt două lucruri diferite? Acolo stă Lajos.

-       Salut Lajos... – are numele tatuat pe frunte – am fost trimis de Born-x. Sunt captivat de ideea că pot construi un bolid pe două roţi.

-       Ce? O maşină vrei?

A zis maşină, în ideea de aparat industrial.

-       Motocicletă.

-       Ce-am zis? Maşină. N-am.

-       Uite, zic, Born-x m-a trimis de dincolo de zona neagră.

-       Cine e?

-       Born-x?

-       Nu ştiu.

-       Mai e cineva pe-aici?

-       Reptilă, Teptron... Zsuzsa.

-       Zsuzsa...

Pare un nume omenesc. Am mers să o cunosc. E o femelă cu zece ani mai tânără decât mine. Are un defect, două. E mică, slabă, mongoloidă.

-       Te ştiu, zice. M-a trimis Adi să te trezesc. Ai venit deja? Să discutăm cu oamenii care scot maşini. Îţi trebuie una puternică deoarece eşti mare.

Şi am vorbit. Le-am zis ce vreau şi m-au asigurat că se poate face... într-un trimestru. Am eu atâta timp să aştept? Se termină starea de urgenţă până atunci! Auzindu-mă s-au amuzat cu toţii. Starea de urgenţă este interminabilă şi nemuritoare.

-       Ştiţi voi?

-       Noi am conceput-o.

Am zâmbit cu neîncredere, „Da-da!”, şi m-am întors acasă. Mi-am reluat locul în faţa ecranului. Uneori îmi pare că sunt înăuntru, în mijlocul acţiunii. Îmi vine să-i prind în braţe pe competitori însă, mmm!, suntem pe timpul pandemiei şi trebuie să păstrăm distanţa celulară. Fiecare în interstiţiul personal, parcă am fi înaintea naşterii...

Zsuzsa mi-a cerut, dinafara uşii, să-i permit să intre. S-a dezbrăcat de tot în hol.

-       A, am zis, am o iubită!

-       Online? Nu fi ridicol, baby. Nu te sfii, te ştiu integral. Am slăbiciune pentru bărbaţii obezi.

-       Nu sunt...

-       De acord. Eşti grăsuţ.

Zsuzsa e foarte slabă. Nu are sâni şi m-a prins cu mâinile scheletice de piept, chicotind.

-       Am să mă hrănesc din tine.

-       Nu ţi se potriveşte numele Zsuzsa.

-       Zsuzsanna. Dar cum?

-       Nu ştiu. Ceva taiwanez... Nu, siamez... Rihanne...

-       Ha-ha! Te voi devora! Începând de-aici...

N-am de gând să spun ce am făcut toată noaptea cu acea femeie. Mai curând ce a putut face din mine... Am fost poneiul ei, supusul, câinele... Dimineaţa am plecat de-acasă şi ar fi trebuit să plece ea, atât de zăpăcit am fost, eram convins că trebuie să revin... acasă... Dincolo, în casa unde fusesem cu Ilona. Asta era. Mă simţeam ca şi când aş fi înşelat-o pe Ilona cu o femeie uşoară. Şi a fost prima oară când m-am simţit urmărit de o dronă. E un lucru înfricoşător. Uşa blocului e scoasă din locul ei. Poţi intra fără să fii oprit. „Ilona?” Am bătut în uşă. „Ilona?” Cineva era înăuntru. Am auzit clar cum cade un obiect, apoi se trânteşte interior o uşă. Ce-ar fi să o regăsesc? „Ilona!” Strigătul meu a răsunat pe coridor, a urcat pe scară şi s-a întors... E gol! Am avut o sclipire, intuiţie... şi m-am grăbit de-acolo. De-ndată au ieşit dinăuntru mascaţii negri. Erau zece, douăzeci, patruzeci... de king-kongi?

„Ce-ce?” Nu-mi venea să cred! Au ieşit, au privit, au reintrat în clădire... Oare ce avusesem în cap să merg acolo? Am revenit la apartamentul meu.

„Cine mai munceşte în ţara asta?”, era subiectul disputat pe unul dintre pereţi. „Cum va reporni economia când pandemia se va opri? Nimic nu va mai fi cum a fost. Mesajul divin e compromis...” Am văzut de cel puţin cinci ori polemica asta. Ce naiba! Nu mai fac înregistrări noi? Le ştiu până şi grimasele. Sunt „Plictisitorii de la ora 12.00”. M-am întins în pat şi am dormit adânc. Am fost trezit de Zsuzsi. „Vino la Lajos! Ţi-a construit maşina.”

-       Cum? Dar cât timp am dormit?

-       Nu ştiu, robul meu. Aştept să văd cât de capabil eşti.

Ce mi-a făcut femeia asta? Oare am dormit un trimestru? Cineva bate în uşa apartamentului. Ciocăneşte cu un obiect ascuţit. „Ţac-ţac-ţac!”

-       Da.

-       Poliţia locală.

-       În ce problemă?

-       Deschide!

-       Nu am voie. Aerul este infestat.

-       A fost raportată moartea dumneavoastră.

-       Imposibil. Altfel cum să vă vorbesc?

-       Chiar aşa! Sunteţi viu?

-       N-am murit.

-       Este o eroare ...

Nu am vizor şi nu am vrut să deschid. Au renunţat şi ei. De ce nu m-au apelat pe telefon? Apoi m-am întrebat: „Cine să raporteze? ... Ce voiau să spună cu: Este o eroare?” ... În fine, n-au insistat, să vadă că sunt eu şi nu altcineva.

Am plecat iar spre sediul Alcroix. Pe drum am crezut că văd un cunoscut. Un tip care lucra cu mine. Era desfigurat şi foarte îmbătrânit. Nemascat. „Imre, tu eşti?” M-a privit cu groază. „N-am vrut să ies din casă, a zis. Dar mi-a expirat licenţa. Merg acum să o înnoiesc. Mă grăbesc...” Era speriat rău, săracul! Licenţa? Ce licenţă? Oare nu există o licenţă pentru a locui în apartament? Nu ştiu nimic de aşa ceva. Dar nu este exclus, şi mă gândesc la întâmplarea cu poliţiştii.

Când am ajuns am dat de alt paznic. Acesta mă aştepta. „Iartă-mă, l-am întrebat, ce zi e azi?” „Joi.” „Chiar am dormit câteva zile!” ... Zsuzsi era prin preajmă.

-       Aceasta e maşina ta!

Oh! Era o ciudăţenie cum nu mai văzusem. Un morman de fiare ruginite.

-       Zsuzsi, dar...

-       Zsuzsanna, iubita mea stăpână!

-       Ei...

-       Doreşti maşina?

-       Nu înţeleg cum poate funcţiona monstruozitatea asta.

-       Înveţi.

A venit un tip numit Raven ­– asta înseamnă „corb” în engleză – un gitan foarte negru şi mi-a cerut să-i împrumut computerul, apoi l-a introdus printr-o fantă între table. Mi-a zis cum să mă cocoţ deasupra pe locul marcat oarecum, asemenea şeii.

-       Domnule, doar nu credeţi că n-am să mă prăbuşesc cu mastodontul.

-       Vă recunoaşte. Nu vă prăbuşiţi.

Doar l-am atins şi a emis o onomatopee. A făcut ca o iapă. Apoi şi-a relaxat amortizoarele şi am putut cumva să mă prind de barele din faţă, şi a fugit cu mine cu tot... Nu ştiu unde. Curând a revenit şi s-a lăsat iar jos. Nu mai puteam merge. Am simţit că nu pot sta în picioare şi m-am dus într-o parte. Dar nu mă învârtisem, nu?

Raven era acolo şi mi-a zis că suntem predestinaţi unul altuia, eu şi maşina.

-       Daţi-i un nume!

-       Dar ce-am făcut?

-       Cum? Un tur. Aţi dat un tur.

Turul cui? N-am văzut ceva. Ce tur?

-       Merge cu viteza luminii?

-       Nu. Dar e supersonică.

-       Supersonică? N-am văzut unde s-a dus. N-am condus-o eu.

-       Nu-i nimic. Veţi învăţa...

În ce m-am băgat? Chiar seara aceea am fost evacuat. Când am revenit acasă am găsit apartamentul gol. Doar câteva lucruri care nu îmi mai foloseau rămăseseră. Cutii goale, pianina, vechituri... Spre norocul meu port computerul la mine. Pianina... Netransportabilă... Am căutat-o pe Zsuzsa.

-       Ce este ursul meu? Trebuie să te văd la o oră mai târzie.

-       Nu mai am casă.

-       Deja? Hai la mine!

Am căutat-o la sediul Alcroix. Acolo erau peste zece persoane şi Zsuzsa m-a prezentat astfel:

-       El este noul comandant.

-       Nu-nu. Cine-a spus...?

Zsuzsa mi-a aplicat un cot în coaste:

-       Ah!

Oamenii m-au aplaudat. Eu şef!? Nu fusesem vreodată. Ce să comand? Noaptea am dormit în locul privilegiat, cu Zsuzsa deasupra mea. Iată şeful! O micuţă chinezoaică.

Dimineaţa am învăţat să-l comand pe adevăratul T.Rex, dinozaurul supersonic. I-am auzit zgomotul şi am văzut unde poate ajunge. Într-o săptămână am reuşit să-l cunosc atât de bine încât am descoperit că era mai sigur decât fusese apartamentul în care stătusem ultimii ani. Apoi mi-am făurit o armă. O carabină ca o lance. Mi-a fost propusă pentru poziţia mea de cavaler. Atunci am înţeles ce e armata. Cine era conducătorul? Simţeam că îmi lipsesc „Plictisitorii de la ora 12.00”. Pentru ei totul e clar. Chiar tot. Zic cam aşa: „Viitorul începe azi. Trebuie să ascultăm autorităţile! Staţi în case de tot! Înmormântaţi-vă!” Cine-ce să conducă şi cui opunea ceea ce conduce? Desigur lucrurile s-au deteriorat înainte să mă lămuresc.

Devenea tot mai clar că indivizii care-mi deveniseră tovarăşi erau răzvrătiţi şi încercau să radicalizeze cea mai mare parte a populaţiei. Nimeni nu cunoştea ce populaţie rămăsese în viaţă. Oamenii aceştia nu se fereau de virus. Niciunul. Susţineau că tot scenariul contaminării fusese elaborat de minţile bătrânilor care manipulau economia mondială. Nu cunoşteam versiunea aceasta. Subit am fost impulsionat să detest bătrânii. M-a cuprins cum respir, instinctiv, fără să ştiu. Viziunea lumii fără bătrâni a pătruns în toată splendoarea ei juvenilă. Pentru ei lumea putea muri în orice clipă, pentru noi abia se năştea.

„Haideţi cu toţii să schimbăm ordinea!” Organizaţia noastră a pornit în haită să deblocheze oraşul. Aveam de luptat cu teama de pandemie. Ne lipsea aşa-numita infrastructură a puterii: armată, poliţie, parcuri auto, aero, subterane, servicii de informaţii, mass-media, bunkere, veşmintele de protecţie...

Era timpul să preluăm canalul oficial de ştiri. Parcă a fost cedat prea uşor. Abia s-a anunţat preluarea puterii de Noua Ordine că s-a întrerupt legătura cu satelitul, apoi a fost părăsită centrala electrică nucleară... Aţi încercat lumina?...

Cine i-a spus „Noua ordine”? Hei! Asta era denumirea mişcării anarhiste... Am alergat călare pe T. Rex să spun indivizilor care-i dăduseră numele. Era hotărât de mult. Cine hotărăşte acum? Nu eşti tu acela? Nu...

T. Rex! Cum de putea să meargă pe nori? Am fost acolo când abia terminasem să gândesc ce să zic. O maşinărie ciudată, ca un bidiviu negru cu roţi şi aripi. Un dinozaur metalic. Spun:

-       Încetaţi retardaţilor, fără denumiri cu ţintă politică! Viziunea trebuie să fie societatea echitabilă care deschide iarăşi lumea. Ce „ordine” mai nouă sau mai veche le trebuie acestor oameni înspăimântaţi?

Nimic. Am auzit că armata se regrupa şi vom fi atacaţi în mod iminent. Înainte să se constituie canalul de ştiri, zvonurile ne-au manipulat. Unul dintre ele spunea că autorităţile negociau să ni se alăture. Am fost pe-acolo după ce deja fusese ales „comitetul ordinii”. Pe cine reprezintă, care e scopul revoltei – se acredita ideea că trebuie numită revoluţie – respectiv ce obiectiv urmăresc conducătorii noştri. Nu era deloc o revoltă spontană, era o insurecţie. Zsuzsanna a fost numită secretar al Comitetului Noii Ordini. Zsuzsi... Chinezoaica aceea mică îmi acaparase inima. A smuls-o din mine. Ce voiam să fac eu cu ea? Nu cred că mi-a aparţinut vreodată.

Born-x. El era iniţiatorul. Am înţeles. Nu s-a implicat vizibil, numele său nu a apărut în vreun fel. Mentalism! A pornit mişcarea, i-a gândit în amănunt mutările, şi-a ales piesele şi a aşteptat până s-a declanşat momentul. Pandémia.

Probabil toţi cei care ne adunaserăm pentru a mişca lumea eram imuni. Zic „probabil” deoarece nu am înţeles mare lucru. Mişcarea aceasta care îşi propunea să modifice obiceiurile, aproape toate obiceiurile şi mă gândesc la tradiţii, mă scosese din casă şi mă acapara. Aveam câteva repere în lumea pe care mă pregăteam să o părăsesc, iar unul dintre ele era, totuşi, Dumnezeu. O enigmă, desigur, o emblemă universală, un singur stăpân peste tot ce este într-o lume creată fără scop declarat... S-a insinuat ideea zeului personal care mă orientează, protejează şi mă conduce pe calea mea. Este o idee trăznită de extremul orient.

Dacă am împărţi anul după vârstele unei fiinţe şi am asocia Primăvara copilăriei, Vara tinereţii, Toamna maturităţii şi Iarna bătrâneţii, am observa, nu?, că Anul nou începe în timpul Bătrâneţii. Şi nu-i natural. Viaţa nu poate începe decât... decât... Chinezii îşi încep anul la debutul primăverii. Dar cine mai ştia ceva despre chinezi? Eu...

M-am introdus în corpul de cavalerie. Nu cred să fi fost format de cineva. Pur şi simplu ne-am strâns câţiva, douăzeci poate, treizeci... Am fost trimişi în acţiuni fulger împotriva Mascaţilor negri. Îmi legasem computerul la T. Rex şi eram contactat de fiecare dată când echipa de ştiri cunoştea mişcările adversarului. Mi s-a spus simplu, Elekes Comandantul. Nu mai arătam ca înainte să ies din casă. Îmi crescuse părul pe cap şi faţă. Nu luptasem în viaţa mea împotriva cuiva, nu m-am fost înscris în vreo societate, o formaţiune defensivă ori de asalt, nu cunoşteam un sport de contact, deci nu eram o persoană agresivă. M-am schimbat... mi-am pierdut teama... E o pierdere importantă şi deloc pozitivă deoarece am fost părăsit de instinctul de conservare... al... ex-stentze-i terestrr... Grreu.

În dimineaţa celei de-a 13 zile de la instituirea Comitetului Noii Ordini, am primit „ordinul” să alerg împreună cu o cohortă de 15 cavaleri într-o localitate chinezească, să localizez, să recuperez şi să protejez un personaj foarte important pe care urma să-l aduc la sediul nostru. După o călătorie de două săptămâni şi trei zile de căutări am ajuns într-un loc muntos, la limita unei adânci prăpăstii şi am aflat un sat cu doar cinci case, iar acolo, după interogatorii, am înţeles că personajul căutat era sihastru într-o peşteră pe versantul celălalt al muntelui. Am descoperit, cu uimire, că era un copil cu vocea în schimbare, căruia îi crescuseră câteva fire lungi de păr pe faţă.

Despre Li Jeung Tai, maestru spiritual la vârsta de 18 ani, este inutil să ţin un discurs. Doar cât să-l introduc, minimal. El spune: „Mişcarea nu există, Timpul nu există, Realitatea nu există. Totul este Iluzie.” Şi atunci ce există? „Tu. Îţi recomand modestie şi iar modestie...” Dar lui cine îi recomandase acele precepte? Maestrul Sojiang, un moş de 180 de ani. Ooo! Un bătrân?!

Li Jeung Tai nu a vrut să ne urmeze de bună voie. Se temea de plagă. Totul e contagios. Iarba, insectele, polenul florilor, păsările şi animalele care muşcă, praful, vântul, ploaia... Oamenii sunt perfizi şi ascunşi, avari şi cruzi. Au atras pedeapsa Cerului. Suna straniu! Acelaşi mesaj fusese lansat şi susţinut de Biserica Catolică. Răutatea omului adusese pandemia... Şi atunci, pentru ce era nevoie de tânărul maestru chinez? Avea şi veşti bune. Urma să se instaureze o nouă ordine în lume. Dusesem cu noi un cunoscător al dialectului mandarin chinezesc. El a putut să se înţeleagă cu puştiul acela declarat prematur, după părerea mea, înţelept. Mi s-a arătat ca o marcă a putreziciunii ideologiei mişcării. „Nimic nu-i perfect dar să te păzească Cerul de ceea ce este declarat perfect de Om.”

L-am luat pe maestru pentru a-l prezenta Comitetului Noii Ordini. Nu eram în comitet, nu-mi păsa ce se întâmplă la şedinţe. N-aveau decât să-l disece.

Să treci cu mare dezinvoltură, fără teama că poţi fi returnat, de toate frontierele naţionale, este o aventură extremă. Este năuceală. Ce s-a petrecut şi care sunt noile înţelegeri internaţionale, nu am habar. Am trecut prin porţi fără să privim înapoi. Nu a venit nimeni după noi, nu am văzut aeronave militare pe cer! Nu zburau aeronave de niciun fel. Nici avioane civile. Posibil să se fi renunţat la călătoriile turistice, totuşi business încă se face... Pentru noi alimentarea bolizilor a fost o problemă deoarece aveam nevoie de kerosen pentru 15 maşini. Am pierdut mult timp la dus. Invers a fost mai simplu.

Mi-a părut că Lumea e pe ducă! Şi tânărul maestru a privit uimit. Petrecuse destui ani în societate, cunoştea aglomeraţia oamenilor. Se răriseră periculos.

Am fost atacaţi de hashishini în Buharan. Erau călare pe cai şi cămile. Se aşteptau să colapseze măcar o maşină. Întotdeauna se petrece asta de câte ori trece un convoi. E o lege divină care le ţine partea. Nu se aşteptau ca 15 călători să se întoarcă asupra lor. Erau două-trei sute. Dar suntem neam de huni. Ne-am răsfirat să îi putem lovi cu rachete. În cinci minute s-a declanşat prăpădul. Toţi drogaţii aceia au fost deturnaţi. Niciunul n-a reuşit să se apropie. Şi i-am alergat până când am ajuns într-o pădure de copaci negri, uscaţi. Am zis tuturor să stea în loc. Le-am povestit visul cu moartea mea într-o astfel de pădure. „Dar erai călare pe un cal veritabil!”, mi s-a replicat. „Simboluri...” Am ocolit pădurea şi ne-am continuat drumul până acasă însă acasă, în cele trei săptămâni, se schimbaseră multe. L-am livrat pe învăţatul chinez, apoi ne-am pregătit de război. Întreg oraşul se ruinase. Frumoasele sale monumente nu se mai puteau vedea. Casele, palatele, bulevardele, fuseseră măturate spre fluviu. Parcă le dusese vântul acolo.

Înainte de insurecţie discutam cu interlocutorii despre toate crizele: criza de sănătate, criza economică şi criza de securitate. Există o coordonare la nivel înalt pentru toată uniunea de state. În cazul unui atac extern sau unei revolte sociale periculoase se solicită aliaţilor ajutor armat.

Care dintre locuitori ar avea inima să distrugă astfel oraşul? Veniseră nişte străini!

Era 20 octombrie, o zi cenuşie cu ceaţă deasă care plutea pe fluviu ca fumul unei flote incendiate. Eram alături de cei cincizeci de cavaleri, toţi bine echipaţi şi proaspăt înarmaţi, aşteptând să se deschidă balul dezastrului, o bătălie ca în filmele negre de război. Adversarii au împrăştiat napalm cu nişte maşini. Curând s-au carbonificat clădirile. Se asemănau atât de bine cu pomii aceia arşi că m-am speriat. Mă pregăteam să ating sfârşitul meu fizic. Până mai ieri vegetam într-un apartament, aşteptând să se reia viaţa de dinaintea crizei. Din momentul în care m-am implicat, existenţa mea s-a accelerat. Am terminat-o cu şmecheriile-astea! M-a vizitat folia să mă cred Comandant. O temeritate bolnavă m-a împins înainte, spre liniile vrăşmaşe. Alături de mine s-au năpustit toţi cavalerii Noii ordini...

 

M-am trezit din adormire într-un salon alb, lungit în pat. Aveam un tub gros împins prin gură în trahee şi alte tuburi care scoteau ori introduceau lichide în venele corpului meu. O fiinţă mascată s-a apropiat şi m-a privit cu ochii mari.

-       Eşti bine? a întrebat, apoi a zis mai tare, şi-a revenit!

S-a uitat la pieptul meu:

-       István Elekes. Hei, Pista, eşti pe drumul bun! Ai mari şanse să-ţi reiei viaţa normală.

Nu puteam zice nimic şi nici nu cred că voiam să zic ceva. Ba da. Cum am ajuns acolo? Am început să mormăi. Cât de grav fusesem rănit...?

-       Fii liniştit! Toate întrebările tale vor căpăta răspuns când se va putea.

Am gândit că murisem. De unde era să ştiu ce se schimbă dacă mor? Văzusem filme. Mori, eşti preluat de îngeri sau ce mai poate fi, scuturat de impurităţi, probabil ajungi într-un purgatoriu... şi vin la tine fiinţe uimite că exişti: „Oau!” Vorbesc pe înţelesul tău! Eram toropit de slăbiciune fizică. Mi se părea dificil să privesc. Deschideam lumea şi o închideam... Clipesc? Da, eram eu. Lângă mine a venit o persoană care vorbeşte cu voce feminină.

-       Eşti un exemplu pentru toţi. Datorită ţie boala poate fi tratată.

Ce boală? Sunt boli şi în purgatoriu? Păi cum să treci în paradis? Infestezi paradisul. În purgatoriu stau bolnavii şi sunt îngrijiţi de îngeraşi cu botniţă, ochelari, halate verzi. Au mâini şi mănuşi... Aş dori să zbor, însă nu am cum să mă mişc. Îmi simt acut imobilitatea, ca pe o greutate imensă prinsă de mine.

-       Fii mândru, azi vei fi vizitat de preşedinte. Pe tine vrea să te vadă.

Am încercat să întreb dacă Dumnezeu este numit în... Purgatoriu, Preşedinte, dar n-am scos din gât decât o râgâială. Atât mi-a rămas, să vorbesc în mine. Gândul. „Ó Istenem, am devenit o ruină umană!”

-       Ce îţi doreşti, a întrebat asistenta?

„Nişte zdrăngănele, să-mi scoţi astea din gât şi să-mi dai o suzetă. Simt că port chiloţei absorbanţi. Ia-mă în braţe! Mamă!”

S-a apropiat o figură cunoscută. Cine să fie? Am înţeles că zâmbeşte larg deşi ţinea botniţă la gură. E însuşi preşedintele meu pe care îl cunosc din jurnale cu actualităţi filmate.

-       Hei, István Elekes! Mă bucur să te întâlnesc! Plasma din sângele tău ne-a adus tuturor o rază de speranţă...

M-am uitat spre individul care-mi ocupa tot spaţiul vizibil, iar lumina albă din jurul său mi-l arăta spectral. Îmi părea Moartea. Mare, osoasă, cu dinţii dezgoliţi, vorbea rânjind,  clănţănit.

-       Lumea se schimbă Pisti, plecând de la tine. Eşti îngerul numărul 0 al salvării noastre...

Am privit perplexat spre el. După ce a plecat i-a rămas o umbră, un tremur pe universul meu, o scuturare a pereţilor, patului în care zăceam, a tuburilor introduse în ceea ce puteam fi... încă...

 

Există îngeri ai Morţii şi eu sunt primul dintre ei. Nu sunt om.