Soarele meu

Când am ajuns în camera aceea obscură nu am simţit că se aflau alte persoane înăuntru.

De fapt nu mă simţeam bine nici pe mine. Nu reuşeam să vorbesc. Dar auzeam sunete care ies din gâtlejul meu. Dacă aveau vreun sens? Nu cred.

După câtva timp a venit o doamnă care mi-a vorbit. Cred că n-am înţeles prea bine ce spune. Parcă mă întreba dacă am făcut…! Nu întrebi asta un necunoscut.

Am vrut să sar. Ah, fir-ar să fie! Nici măcar un muşchi nu m-a ascultat! Nici nu a zvâcnit! Sunt praf! Sunt praf! Oare ce mi s-a întâmplat?

Îmi rămăsese în memorie ceva ca o lumină mare ce-mi cotropea mintea. Buf! M-am izbit de un tren? M-am izbit de un tren! Cum? Şi de ce mai sunt? Am întrebat însă doamna aceea nu a înţeles. M-a întors ca pe un balot cu nasul în jos, apoi nu mai ştiu ce a făcut. Şi m-a întors la loc să privesc un bec din cer.

Am murit şi am fost reformat.

Ieri a venit la o oră nepotrivită o femeie şi mi-a zis că e fata mea.

Fata mea? Pleacă de aici! Eu am un băiat. Mi-a zis: Mamă! Dar eu sunt bărbat „A-a-a! Pleacă de-aici!” Şi a plecat. A plecat?! M-a înţeles!

Cred că în mine sunt două persoane. Una foloseşte braţul şi piciorul stâng, cealaltă celelalte. Adică… Respectiv, nu ştiu cum. Dar ştiu că am nevoie de oglindă. Să mă văd cum sunt. Deocamdată stau întins în… pat. „Stau întins în pat!” „Stau întins în pat!”

Femeia cu faţa de vultur gras s-a arătat vederii mele…

–       Vrei să te ridic pe pernă?

–       Da-da…

A tras de corpul nostru de parcă ar fi fost al ei.

–       Au-au-au-au…!

Exact sus este un panou colorat cu imagini care se schimbă. Şi vorbesc: „Doa-a-a-mne Iisuse Cristoase… Alelei…uia… A-a-le-le-le-lu-i-i-a!” „A-a… ” Nu stau în loc. Se mişcă dintr-o parte în alta pe tabla aceea. De acolo-acolo…

„Tatăl nostru…” Eu. Eu. Aşa mi se spunea… „…Cum în cer… şi pe pământ. Am in.”

Am in? Cine are in? Eu? Tatăl? Cineva. Cineva, altă femeie, îmi pune în mână un pahar. Ce-are?

–       Bea, zice, du-l la gură şi bea-l!

Am băut? Parcă l-am vărsat pe bluză.

–       A-a! Ce-ai făcut pe tine?

–       Lasă, pică!

–       Cum?

–       Pica…

–       Pica? Ai zis „pica”?

„Pica?” Cine pică?

–       Ce faci pica, a întrebat altă femeie îmbrăcată în halat bleu?

–       Cine pica? Tu eşti pica?

–       Tu eşti pica, m-a îngânat.

Şi eu şi ea ne numim „pica”?

Acesta e numele oamenilor! Tu eşti pica, el e pica, noi suntem… Pici?

Nu ştiu. Trece greu timpul.

–       Pico, poţi să te ridici să mergi la masă?

–       Unde?

–       Aici, pe hol…

Am vrut, dar n-am putut. Stăteau picioarele în loc.

–       Hai că poţi! Hai că poţi!

Degeaba.

–       Mâine facem exerciţii.

Bine că n-am căzut în nas! Îmi tremura mâna. Mi-au pus furculiţa în mână şi tremura… Ce mai zi proastă! Abia după ce s-a întunecat mi-am revenit. Şi muta striga încontinuu: „Vreau să mor! Lăsaţi-mă să mor!”…

 

–       Mamă, doamna Maria nu e mută, e oarbă.

–       Da? Mă blesteamă. Ne blesteamă pe toţi.

–       Uite! E oarbă, dar merge singură la toaletă. Tu de ce nu poţi?

–       Ba am fost şi eu. Am fost şi eu.

–       Când?

–       Ieri.

–       Mincinoaso!

Fata mea Florentina! Sau… Poate n-o cheamă Florentina…

–       Pico, tare îmi pare bine că ai venit la mine! Nu ştii ce bine-mi pare!

Îmi vine să o mănânc. O sărut peste tot.

–       Copilul meu! ...

Doamne, ce-i cu mine de stau aici? Eu am o casă a mea!

–       Pico, de ce stau aici şi nu sunt acasă?

–       Pentru că nu poţi sta singură.

–       Cum să nu? Stau şi fac treabă. E multă treabă de făcut într-o casă. Şi de mâncare, şi curăţenie…

–       Nu. Rămâi aici până te întăreşti să stai pe picioarele tale, să poţi merge bine, să prinzi curaj! Înţelegi? Uite, vorbeşti aproape bine! Da? Şi fii cuminte!

După ce a plecat fata mea am plâns. Am plâns şi iar am plâns, până când nu am mai avut lacrimi. De ce Doamne mă pedepseşti astfel? De ce? De ce? Am păcătuit? Am păcătuit? Doamne-Doamne…! Copiii mei m-au părăsit. Şi i-am crescut mari pe toţi! Câţi copii am? Patru sau mai mulţi…

–       Ai doar o fată, pico!

–       Ce ştii tu?

–       De ce nu a venit alt copil?

A fost greu să învăţ iar să merg. M-a ţinut în braţe fata mea din Sărindar. Asta… Irina. Cum îi zice…? Şi am mers. Azi până acolo, mâine până dincolo… Încet şi pe urmă am ajuns singură la baie. Când am văzut femeia bătrână care mă privea din oglindă, i-am zis:

–       Tu ce te uiţi la mine?

De ce se uita la mine? N-am putut să scot pempărşii. M-am murdărit. Nu e uşor să faci la veceu. E… greu. Am întrebat-o pe mută, ea cum face?

–       Tu cum faci, Maria?

Mi-a zis că o cheamă Maria şi e din Ardeal, nu?

–       De la Satu Mare…

–       Şi e departe?

–       Da’ ce, tu nu ştii?

–       Nu.

–       E departe de-aici.

Abia duminică a venit şi Diţa. Diţa e din Bârlad, e moldoveancă. Mi-a vorbit de copiii ei. Are trei. Toţi sunt în străinătate. La Londra. La Londra e fata. Toată ziua aşteaptă telefon şi când o sună vorbeşte. Da, vorbeşte mereu la telefon.

Telefonul meu nu merge. Apăs pe buton şi se blochează. Aşa-mi vine să dau cu el de pământ! Dă-l necazu’!

Ieri am făcut câţiva paşi pe scară. Dar nu am curaj să cobor. M-aş duce în curte. A venit fata mea să mă scoată afară. A venit cu băiatul meu, Relu.  Nu-nu. Aurel îi spune lui taică-său.

–       Aurel, i-am zis.

–       Stai că iau o piatră-n gură, că mi-ai schimbat numele!

–       Da’ cum mamă?

–       Ştefan bre! Fănel…

Fănel? Nu cunosc pe nimeni Fănel în familia mea.

–       Unde sunt cheile de-acasă, mamă? Dacă plec de-aici cum să pot intra?

–       Nu pleci nicăieri! Când mergi acasă te iau eu.

Tare aş vrea să fug de-aici! Aş zbura, dacă s-ar putea! Dar nu se poate. Numai dacă aş muri, cred.

–       Pico, n-ar fi mai bine să mor?

–       Pleacă de-aici mamă! Tu să te faci bine!

Să mă fac bine, adică sănătoasă. Şi nu sunt sănătoasă? Mai tuşesc, dar aşa tuşesc eu. Când eram copilă am avut pleurită. De-atunci tot tuşesc. Cum nu? N-am fost mică? N-am avut pleurită? Ce nu? … Muta spune că a nins. Că vine Crăciunul.

Omul meu, Ionel, împodobea în fiecare noapte de Crăciun un brad cu bomboane, globuri şi beteală, vată şi lumânări colorate şi… şi artificii. Într-o seară a luat foc pomul. S-a aprins vata de la artificii şi a cuprins tot pomul… L-am stins cu apă.

Omul meu… bărbatul meu… Săracul! E oale şi ulcele... Era o vorbă. Să plec afară! Poate nu cad. E holul… Diţa mă întreabă unde plec.

–       Să văd zăpada.

–       Ce zăpadă?

–       Zăpada de Crăciun…

–       Păi nu e Crăciunul. Abia vine Paştele.

–       Muta mi-a zis că a nins afară…

–       Maria? Maria? I-ai zis tu că a nins?

–       Dacă mă înnebuneşte! Când e Crăciunul? Când e Crăciunul? … Las’ că vine Pavel în vizită!

Pavel se împiedică la intrare. E paralizat pe-o parte.

–       Ce faceţi fetele?

–       Ha-ha…! Care fete, moşule? Nu mai vezi bine deloc!

–       Eu am venit să vă chem la sindo-sindo-dro-fie. Sin-sin… Cum am zis.

–       Ce sindrofie, am întrebat? E sfântu’ Pavel azi?

–       Nu e azi. Dar nu ştiu ce e. Când vrei să… Ce spui? Sindrofie. Uite c-am zis! Da. S-a măritat fata lu’ maioru’ Jorj. Şi a mai rămas câte ceva de la nuntă. De la masă. Şi tort…

–       Din tortul miresii?

–       Ce ştiu eu?

Pavel se ţine greu în cadrul uşii. Nu se poate întoarce. Se sprijină de Diţa. Maria nu vrea să vină. Vrea să moară. A renunţat la mâncare.

Eu am coborât scările. A fost pentru întâia oară! Pavel coboară mai greu.

–       Pico, tare îmi place de tine!

–       Du-te de-aici, nebunule!

–       Să mor eu! Ai pielea fină.

–       Bine-bine. Unde-i sindrofia?

–       Are să vină.

Am ieşit în curte. Nu văzusem curtea decât de sus. Am ajuns la poartă şi am apăsat pe clanţă. Nu se deschide. Am mai apăsat o dată. În stradă e un câine alb, mare. Nu departe e altă stradă care o întretaie pe-asta, unde e casa. Casa are un etaj şi e vopsită în maro cu ocru. Sunt trandafiri în curte, mânca-i-ar mama! Trandafiri şi alte flori, nu ştiu să le zic. Hor-hor-horc… Ortensii. Şi dalii. Mânca-le-ar mama pe ele!

–       Ce faci Pico acolo? De ce tragi de poartă?

–       E închisă…

–       Da, şi ce? Vrei să stea deschisă?

–       Şi dacă vreau să plec?

–       Unde să pleci?

–       La mine acasă. Nu mai vreau să stau aici.

–       Deocamdată nu se poate…

Cu cine vorbeam? N-am văzut pe nimeni. Vorbeam cu… clădirea? Doar nu mă întrebase câinele! Dar nici clădirile nu vorbesc…

–       Nu se poate?

De data aceasta n-a zis nimeni, nimic. Am venit pe uşa aceea… unde era şi Diţa.

–       Ce faci, mi-a zis? Unde-ai fost? Ai rupt flori din grădină?

–       Să-mi pun în glastră.

–       Care glastră? Ce e aia?

–       Nu ştii?

–       Eu nu ştiu.

–       Uite, aia!

–       O vază?

–       Aşa.

–       Da’ sunt patru fire. Ai adus ca la mort. Patru e ca la mort.

–       Cine a murit? Nu-mi spune! Uite, a coborât şi muta!

–       E surdă. Nu-nu. E chioară.

–       Nu puteţi să tăceţi, raţelor?

A venit Jorj. Îi atârnă punga de urină. O trage după el.

–       Stai-stai-stai că calci pe ea, a zis Stela! Dacă te vedea fiică-ta în halul ăsta…!

Stela e infirmiera bătrână. Sunt când patru, când cinci. Trebuie să fie două, pe tură. Două, trei, cu doamna asistentă în timpul zilei şi patru cu Matilda, femeia de serviciu. Matilda e de neam ţigănesc. E tăcută şi rea bătu-o-ar focu’!  Când vorbeşte, blesteamă! E acolo! S-o vezi cum se uită!

M-am lovit de ea azi noapte, când m-am dus la baie… şi am alunecat de era să mă lovesc cu capul de pardoseală. Şi chiar m-am lovit puţin şi… am făcut pe mine şi am trezit-o pe Diţa. Dar şi pe Georgeta. Asta, Georgeta, e mai nouă. Da’ o ştiu, parcă.

Ia uite, cântă babele! „Mulţi ani trăiască!” Păi n-a trăit destul! De ce-am venit aici?

–       Diţa, hai sus!

–       N-a adus tortul!

–       Ce tort? Iar vrei tort? N-ai mâncat şi ieri?

–       N-am mai mâncat de nu ştiu când!

–       De ieri…

Sus nu mai sunt decât nebunele din camera încuiată. Când am ajuns aproape una a început să bată în uşă.

–       Ce vrei?

–       Nu-mi deschizi şi mie uşa? Vreau să merg la toaletă.

–       Nu ştiu cum.

–       Ba ştii. E o cheie în afară.

–       E! Nu e nicio cheie!

Am auzit că sunt lăsate să facă pe ele. Da’ acum se poartă pempărşii. Chiloţii ăia groşi.

Uite, înăuntru nu mai e nici muta. A coborât jos. Eu am de citit. Mi-a adus fata mea o carte de rugăciuni. Au, ia să vezi! Pe jos stă, grămadă, Lenuţa…

–       Ce faci pico aici?

–       Am căzut din pat.

–       Şi nu poţi să te ridici?

–       Nu, că am şoldul rupt.

–       Stai că te ţin eu, pico!

–       Au-au-au!

Nu pot să o ţin. E mult mai grea decât mine.

–       Merg să o chem pe Matilda.

–       Nu vreau să vină Matilda.

–       Da’ de ce?

–       Că nu poate să mă ridice. Eu sunt grea. Au-au-au-au-au…!

Am coborât iar, să o găsesc pe Matilda. Am ajuns la uşă şi am deschis-o. Afară e frig şi… Îmi pare mie sau mai ieşisem? Dar e frig. Afară e un câine alb. Îl strig:

–       Câine! Câine!

–       Mă cheamă Alba.

–       Eşti câine sau eşti căţea?

–       Sunt Alba, stăpâna străzii.

–       Şi dacă ies din curte, mă muşti?

–       Să te muşc? Oamenii muşcă.

–       S-a întors lumea cu fundu-n sus! Cine te-a învăţat să vorbeşti?

–       Mama.

–       Ştii şi să citeşti?

–       Da. Uite, aici scrie „Casa pensionarilor”.

Abia acum văd! „Casa pensionarilor”! Seamănă cu un coteţ mai mare. Aş vrea să plec. Eu am o casă a mea. Deschid poarta şi merg mai departe. Căţeaua a rămas acolo şi totul a început să se îndepărteze de mine. Merg prea repede? Şi gata! Sunt acasă. În faţa blocului meu lung îl văd pe Lică, stând la balcon.

–       Ce faci tu Lică?

–       Sărumâna coană Pico!

M-a recunoscut. Şi Opreasca e în faţa uşii.

–       Ce faci Tuţo?

–       Vreau să o bag pe Mihaela în casă.

–       Unde e Mihaela?

–       Afară. N-ai văzut-o?

–       Nu.

–       Vai de mine, a răpit-o careva!

Şi Tuţa a fugit de lângă mine, aproape să mă dea jos. Când am ajuns în faţa uşii de intrare în casă, m-am căutat de chei. Aveam geanta într-o mână, dar înăuntru sunt atât de multe că nu găsesc întotdeauna ce caut. În cealaltă mână ţin sacoşa cu cartofi. Când luasem cartofi? Şi medicamente. Ce medicamente? Mă doare capul! Să caut ceva de cap. Cum să-i zic? Îmi urlă capu-n urechi de simt că plezneşte! Uite că deschide Aurel!

–       Ce-i cu tine, copilul meu? Erai pe-acasă?

–       Hai bre că ne-ai speriat pe toţi! Ce-ai păţit? Asistenta spune că ai alunecat pe mozaic şi te-ai lovit!

–       Am căzut? Cum am căzut? Nu-mi găsesc cheile să intru în casă. Sunt la tine şi cheile mele?

–       Ce chei?

–       Cheile de la casă. Ce, te-ai bolunzit şi tu? Unde-mi sunt cheile?

–       Or fi aici la matale. Să vină fiică-ta!

Mâţa-n par curăţă coada

Să să facă, şi desfacă

Şi să duce la răscruce…

–       Ah! E spartă placheta ondulată…!

–       Ce e mamă? Ce-ai auzit?

–       Las-o că e dusă! Vorbeşte surinameza.

–       Nu ţi-e ruşine obrazului! Cine vorbeşte singură măi? Să-mi daţi cheile că vreau să intru în casă!

–       Bine. Stai liniştită în pat! Acum vine şi doamna doctor.

Doamna doctor? Să-ă-ăndulescu. Ce femeie cumsecade! Ea mă iubeşte mult. Îmi dă orice medicament vreau.

–       Vine doamna doctor aici? Şi eu stau în patul acesta! Nici îmbrăcată nu sunt… M-aţi adus înapoi? Când m-aţi adus înapoi? Aşa, deodată!

Stau întinsă în patul mic din camera cu femei bătrâne.

–       Doamne-Doamne, ceresc Doamne! De ce nu mă iei mai repede? Ia-mă lângă tine că nu mai suport!

–       Ce-ai de te smiorcăi? O să te faci bine. N-ai probleme cu tensiunea. Ţi-ai luat toate medicamentele de dimineaţă?

–       Mi-aţi stricat ziua! Mă simţeam aşa de bine până să veniţi voi!

Abia acum am simţit că aveam înfipt în mână un ac de perfuzie. E o viaţă cumplită. Nu mai poţi face mişcare. Eşti legat de picioare şi suferi când urci scări pe care le săreai cândva.

A venit noaptea uşor. Copiii mei au plecat. Doamna doctor nu a ajuns. A vorbit la telefon cu Gabriela. „Nu e ceva grav”, i-a zis. „A vrut să o ridice pe femeia care căzuse din pat şi şi-a pierdut suflul. Se întâmplă la bătrâne.” Cine e bătrân? Nici ea nu mai are şaizeci de ani.

Să locuiesc între atât de mulţi oameni eu nu am fost obişnuită. Mergeam zilnic la cumpărături, mă duceam în fiecare duminică la biserică, îmi găteam, făceam curat prin casă… în vitrina mea, prin lucrurile mele pe care le-am cumpărat cu banii mei. De ce le-am mai cumpărat? M-au aruncat aici fără milă şi i-am crescut cu dragoste! Blestemaţi să fie! Nu-nu. Doamne ajută-i pe copiii mei că sunt copiii mei!

 

–       Ce faci mamă?

–       Cine e? Gabi? Ah, mamă, de ce vii aşa de greu la mine?

–       Ei! Am venit după două săptămâni. Ţi-am zis că plec din ţară. Hai, că te iau acasă!

–       Mă iei acasă?

–       Da. Să mai vezi şi dumneata casa.

M-am îmbrăcat şi am ieşit fericită. Nici nu am mai vorbit cu femeile-alea. De vreo cinci-zece zile, poate mai mult, ne-am mutat în altă clădire, tot la etaj, dar nu mai stau cu oarba. Bine că am scăpat de ea! A venit alta, de vreo 60 de ani. Are un picior rupt, bazinul şi o mână. Este infirmă dar tare rea de clanţă! Strigă la mine, mă beşteleşte. Zice că îi stric lucrurile, că împrăştii apa în toaletă. O femeie proastă! Şi e tânără! Nici ea nu ştie cum a ajuns în starea aia. S-a lovit la cap. A făcut anevrisme la 60 de ani!

Noroc cu Diţa. Da’ Diţa vorbeşte continuu la telefon cu rudele. Eu nu pot. L-am tot butonat pe-al meu. Mai mult îmi fac draci. Îmi vine să dau cu el de pământ. Măcar să ştiu că e dus de tot!

Cum a venit vara ne-au cotropit muştele şi ţânţarii. Avem o terasă de unde să ne uităm puţin încolo, spre oraş. Ori e dincolo? Şi curtea mare cu mese, cu scaune şi umbrele să nu te bată soarele…

Lumea care poate ieşi o ia pe poarta aceea. Alături, în camera de lângă noi, stă o femeie care pleacă zilnic afară. Se îmbracă mai aşa, pe urmă pleacă şi se întoarce după un timp. Nu prea ştiu când. Am întrebat-o cum face să iasă dar nu vorbeşte cu mine. De câte ori am vrut să ies, nu s-a deschis poarta.

–       Pe tine de ce te lasă?

Nu mă ia în seamă.

–       N-auzi?

Sunt oameni răi!

A venit fata mea să-mi spună că mă ia acasă. Mânca-i-aş gura ei!

–       Mamă…

–       Rămâi cu Ştefan. Stă cu tine, da?

–       Da’ nu trebuie neapărat să stea lângă mine. Poate să meargă la muncă.

–       Bine-bine!

Am mers cu maşina ei. Are maşină mare că e director, nu ştiu ce e, şefă!

–       Mamă, vrei să cumpărăm împreună ceva?

–       Ce să cumpărăm?

–       Legume din piaţă.

–       Nu vreau.

–       Să mai vezi cum e.

–       De ce?

Ete, parcă n-am tot fost! Ce să iei din piaţă? Am ieşit greu din maşină. E puhoi de lume.

–       Unde e aici?

–       În Obor.

–       În Obor?

–       Da mamă, ce e?

S-a schimbat în Obor. Nu mai ştii cum e. Ia uite, roşii, cartofi, la…!

–       Numai ţiganii vând la tarabă?

–       Nu mamă!

Gata, am cumpărat! Ne-am dus înapoi, la maşină.

–       Ce-am mai obosit!

–       Dar ce-ai făcut?

–       Am umblat…

E greu să urci la etajul doi. Mai greu decât la cămin. Când am ajuns m-am prăbuşit în pat. Nici să vorbesc n-am mai fost în stare. Fata mi-a zis că pleacă. Înăuntru a rămas băiatul. Ea are multă responsabilitate.

–       Şi acum ce facem?

–       Eu am să merg să cumpăr ceva de mâncare din supermarket.

Poate e un magazin. Vai de mine, a înflorit crinul! Cine îl ţine viu? „Băiatul meu!”

–       Băiatul meu! Sufletul meu!

„Îmi vine să-l mănânc de drag ce-mi e! Până se întoarce Aurel scot toate bibelourile şi paharele din vitrină şi le spăl. Nu suport murdăria în casă!”

Aurel n-a fost deloc fericit când a văzut ce fac. A început să strige că m-am udat şi am udat covorul.

–       Da’ ce vrei tu? Niciunul nu face nimic în casa asta. Nu vă pasă de nimic…

Am plâns şi am tot plâns. Tare mi-a fost dragă casa mea. Am zugrăvit-o şi i-am luat uşă nouă, şi geamuri, şi lucruri, şi… Şi n-am apucat să mă bucur de ele…

Cine e Aurel? E băiatul meu sau nu?

–       Pico, tu eşti băiatul meu?

–       Îţi spun mamă, dar sunt ginerele tău. Pricepi?

–       Da’ ce-am să nu pricep, bătu-te-ar norocu’!? Vino să te sărut! Băiatul meu! Ce mult vă iubesc, pe tine şi pe Gabi!

–       Pe Anca nu?

–       Unde e Anca?

–       Vine mâine pe-aici şi rămâne câtva timp cu dumneata…

 

Am stat prea puţin acasă. Abia au aşteptat să scape de mine. Am dormit doar două nopţi în patul meu, pe pernele mele… Copiii mei nu mă mai suportă şi eu mi-am dat viaţa pentru ei. Cum a trecut timpul! A trecut şi mi-a mărit dorul de casă. M-am pregătit de plecare. Las’ că ajung înapoi acasă! Da’ cum să nu ştiu să ajung? Doctora mi-a zis că sunt sănătoasă. Că nu mai am nimic. De ce să rămân la sanatoriu? Nu trebuie să stea cineva cu mine. Îmi iau medicamentele, tot-tot!

S-a încălzit iar, afară. Am o pălărioară şi o port că nu prea suport arsura soarelui. Mă îmbrac şi-mi iau cu mine poşeta. Fetele râd când mă văd. „Ce faci Pico, ai ieşit în oraş prin curte?”

–       Am ieşit până la poartă.

Într-o zi dintr-astea văd că poarta mare, unde stă maşina cu alimentele şi ce se mai aduce, nu e trasă de tot şi chiar se poate ieşi în stradă. Mă duc încet să-mi iau şi banii, că mi-a lăsat Gabi ca să mai dau să-mi cumpere fetele-astea de-aici câte ceva, am luat medicamentele, batista şi pantalonii de stradă, după care m-am grăbit şi am alunecat iar – mereu alunec când mă grăbesc aşa – de era să mă dau cu capul de perete. Şi m-am ridicat, cu toate că mă dureau toate oasele… Cât de departe au pus porţile-alea! Până când am ajuns poarta se închisese. Parcă ştiuse că vreau să ies şi s-a tras. Eu n-am putut s-o mai deschid.

–       Nu vrei să te mai deschizi o dată?

O auzisem vorbind cu oamenii de-afară, dar trebuie să ştii ce să zici.

–       Vă rog să vă deschideţi!

Nici aşa. Dar poate era la poarta cea mică… Am stat acolo până a venit Cornelia să mă ia de mână.

–       Hai Pico! Se dă şniţel la prânz. Ce, vrei să-l pierzi?

–       Nici nu am cu ce să-l mănânc!

–       Îl tai în farfurie.

Nu mai folosesc proteza de un timp că îmi face rană la gingii…

 

N-am reuşit să dorm azi-noapte. Nu ştiu ce-am avut. O fi fost din cauza ţânţarilor, dar nu prea se mai pun pe mine şi nu-i simt. Îi aud că zboară. Da. Nu pot să dorm de când au băgat-o în cameră pe oloaga aia grasă. Are un pat care o ridică şi o lasă jos. Şi scârţâie rău. Sus-jos… Şi aia de stă în patul de lângă uşă. E intelectuală! Ziua face cuvinte încrucişate, noaptea sforăie şi sforăie! Vai de mine ce rău sforăie! Nu pot să mă mai odihnesc. Nici intelectuala nu-mi vorbeşte. Ba nu. Mi-a zis ieri să vin la masă. Grasa se uită mereu la mine. Are o tonă! Nu se poate întoarce singură. Şi stă toată ziua cu ochii pe mine. Nici să trag un pârţ nu pot, că-mi ţine ea cont!

–       Ce-ai făcut Pico?

Merg afară din cameră. Dar nici în salon nu e bine. Stă acolo mereu, de parcă ar fi proprietăreasă, o nebună care se tot leagă de mine. Nu mai poate vorbi, strigă, se bâlbâie, şi mă ceartă: „Bî-bî-bî-bî-bî… Cî-cî-cî-cî-cî…!” Nu ştiu ce vrea.

–       Pleacă de-aici! Pleacă-pleacă!

Nu vrea. Se supără mai rău. I-am zis lui Aurel „Nu mă cheamă Aurel! Costel!”, da, lui Costel, asistentul, că am să plec. Eu nu pot să mai stau acolo.

–       Da’ pleacă bre! Te ţin eu aici?

–       Cine mă ţine?

–       Fiica dumitale.

–       Nu-nu. Ea m-a dus acasă.

–       Şi nu te-a adus înapoi?

–       Da? Fata mea?

–       Păi?

Costel e din Urziceni. Un băiat tare bun. Azi a fost duminică. Tuturor le-au venit copiii, mie nu. Ieri tocmai ce-a murit Pavel. S-a urcat pe gard şi a căzut în cap. Săracul! Cineva i-a zis că murise băiatul lui. Avea un băiat care nu venea să-l vadă. Ori poate nu ştiu eu…

Uşa de intrare în clădire e închisă noaptea. Dar nu mereu. Se întâmplă să mai fie chemată salvarea şi atunci se deschide. E ocupat şi asistentul sau asistenta care îi ajută pe medicii de pe ambulanţă. La un azil de oameni în etate ambulanţele vin noaptea. Cum ajung eu acasă noaptea? Ce nu ştii că sunt maşini de noapte? Într-o oră poate ajung şi eu.

Mi-am făcut sacoşă cu tot ce trebuie să iau. Am băgat-o în dulap. O iau şi gata, plec de-aici la mine acasă!

 

Ieri noapte m-am sculat că mă bâzâia o muscă. Cineva aprinsese lumina şi am văzut că intrase asistenta aia mică, Emilia, mânca-o-ar mama pe ea, să se uite la intelectuală, că horcăia.

–       Ce e, moare?

–       Stai bre Pico liniştită! Stai că am chemat ambulanţa! Matale culcă-te!

E, cum să mai ai somn? M-am ridicat şi m-am dus la toaletă. Acolo m-am gândit să plec. M-am întors şi mi-am luat hainele de zi. Când erau cu toţii aplecaţi la capul bolnavei, nici grasa aia oloagă nu era cu ochii pe mine, mi-am luat sacoşa şi am ieşit din clădire. Afară era o lună mare şi luminoasă, aşa că vedeam în curte toate pietrele de jos. Şi tufele, şi gropile acoperite ale piscinelor, şi pisica… Am trecut pe poarta mare trasă pentru ambulanţă şi am plecat încolo… Nu ştiu dacă m-am dus bine. Nu m-am dus bine, dar am mers până am obosit.

Şi am plecat pe altă stradă, până când am văzut un câine că vine la mine şi mă latră.

–       Ce ai cu mine, mă? Fii cuminte!

N-aveam nimic să-i dau. Dacă mă muşcă? M-a văzut şi cu sacoşa aia mare!

–       Cuţu-cuţu! Nu ştii tu unde e staţia de tramvai?

–       Ce zici mamaie? Şi ce cauţi pe drum la ora asta? Nu e nici ora cinci. Nu circulă tramvaie încoace. Eşti cumva bolnavă de Alzheimer?

–       Ce e aia?

–       E boala bătrânilor nebuni.

–       Nu pico. N-am aşa ceva. Da’ vreau să merg acasă.

–       Unde locuieşti?

–       Pe strada Căminului.

–       Unde vine asta?

–       Nu ştii? Acolo… Aproape de gara Obor.

–       Aoleu mamaie! Ai ajuns aici de la gara Obor?

„Vorbesc cu un câine?”, m-am întrebat. De unde să ştie un câine atâtea lucruri?

–       Tu eşti câine?

–       Care câine, bunico? Sunt om.

–       Nu te văd... Ia uite! …

Stătea rezemat de un gard. Era un om. De-asta nu am fost muşcată de câine.

–       E câinele meu, Tolea. Tolea îl cheamă.

–       Foarte bine. Dar să mă lase în pace că nu am nimic de mâncare.

–       Şi nu ai nici bani?

–       Nu.

N-am vrut să-i spun, dar aveam bani. Să ajung eu acasă!

–       Poţi să-mi arăţi cum să ajung la mine acasă?

Omul s-a ridicat ţinându-se de gard.

–       De acord, te ajut, dar va trebui să-mi răsplăteşti serviciul.

–       Bine băiatule! Cum ajungem acasă te răsplătesc. Am o mulţime de lucruri să îţi dau de pomană. Că o fi şi omul meu mulţumit!

Am plecat cu câinele în faţă pe stradă şi după aia pe alta.

–       Stai încet! Stai! Eu n-am vârsta ta.

–       Bine mamaie.

–       Cum te cheamă băiatul meu?

–       Muţă.

–       Cum?

–       Muţă bre!

–       Mâţă?

–       Muţă.

–       Da’ cine ţi-a pus numele-ăsta?

–       Las’ că nu trebe să ştii matale.

–       Bine, da’ eu nu pot să-ţi zic aşa.

–       Zi-mi cum vrei!

–       Relu.

–       Îm!

Nu ştiu pe unde m-a scos dar am ajuns la strada mare. Acolo era o gheretă de tablă.

–       Stăm aici să vină autobuzu’! N-ai niciun ban, că nu ne ia don şef?

–       Nu cred să am.

M-am aşezat pe bancă şi am stat până am adormit de n-am mai putut să mă trezesc.

–       Ei! Bunicuţo! Bunico! Ce e cu dumneata aici?

–       Să chem ambulanţa?

–       Doarme, bebi.

–       Unde e Relu, am întrebat?

–       Cine? Erai singură aici.

Lângă mine stăteau o tânără şi un tânăr. Adormisem pe bancă. Relu nu mai era şi nici sacoşa mea. Ce mai nenorocit! Mă încrezusem în el. Îşi merita numele acela hidos! Nici nu îl văzusem prea bine la faţă.

–       Vrei să mergi undeva, bunico?

–       Vreau să merg, dar mi-a luat banii unu’ de-i zice Mâţă.

–       Nu am auzit. Ha-ha! Ce mai nume? Unde vrei să ajungi bunico?

–       Pe strada Căminului… Ce se întâmplă că nu se vede drumul?

–       E ceaţă. Unde zici că e strada…?

–       La gara Obor.

–       A! Autobuzul te duce până la piaţa Obor. De-acolo ştii să ajungi?

–       Ştiu-ştiu.

Am urcat cu copiii ăia în autobuz. După ce m-au ajutat să intru şi m-au pus pe scaun m-au lăsat în pace. Nici n-au mai stat cu mine. Când au coborât mi-au zis să mai rămân două staţii. Am stat mai multe. De fiecare dată când mă ridicam pleca autobuzul şi cădeam îndărăt pe scaun. M-a întrebat cineva dacă vreau să cobor şi am zis că da. Acum… unde ajunsesem?

–       Unde sunt?

–       Ce spuneţi, m-a întrebat o femeie care venea spre mine?

–       Nu ştii unde sunt?

Nu înţeleg ce a speriat-o că nu a mai ajuns lângă mine. Sunt obosită. Aş fi vrut să stau jos undeva. Am văzut că se apropie un băiat.

–       Nu ştii unde sunt?

–       Unde ai vrea să fii, mamaie?

–       Pe Căminului.

–       Ha-ha-ha! Ai evadat de la cămin?

–       Pe strada Căminului...

S-a oprit un autobuz la trotuar. Băiatul a urcat înăuntru.

–       Întreabă la sanatoriu mamaie! Îţi zic doctorii unde să mergi!

Unde e sanatoriul? Uite, acolo este o bancă pentru oameni bătrâni. Dar nu sunt toţi bătrâni.

–       Dă-te mai încolo, zic la un nesimţit!

–       Unde te-mpingi frumoaso?

–       Fire-aţi ai dracu’ de nespălaţi!

Aici s-au adunat nespălaţii şi rufoşii din drumul ăsta. Şi unde să merg eu? N-am mâncat micul dejun şi gustarea... Mi-e somn, m-am obosit şi mi-e foame. Unde sunt?...

–       Ştii pico, trebuia să mănânc la ora asta şi nu ştiu să ajung acasă.

–       Unde stai bunico?

–       Acum?

–       Unde locuieşti...?

–       Ce-are bă?

–       Cerşeşte...

–       Eu, pico? Nu...

–       Hai bre, mergi încolo!

Mi-a dat băiatul ăla o plăcintă veche, da’ cum s-o mănânc fără dinţi? Îl strig:

–       Da’ nu puteai să-mi dai necazului una mai moale? Ia-o p-asta, că nu pot s-o mănânc!

–       Bă da’ mi-am găsit beleaua! Ce-ai făcut mamaie, ai rămas fără dantură?

O femeie mi-a dat bani de parcă i-aş fi cerut eu! Era să-i scap pe jos! M-am dus la băiatul de la plăcintărie s-o schimbe pe-aia.

–       Văz că ai bani, face, îţi dau acu’ una caldă!

–       Hai bunico, îmi zice o tânără, ţi-am luat eu o prăjitură. Zi bodaproste! Să fie pentru buni...

Şi mi-a dat de pomană.

–       Pico, tu nu ştii unde e strada Căminului?

–       Strada... Cum se cheamă căminul?

–       Nu ştiu.

–       E departe?

–       La gara Obor.

–       Hai că nu e departe. Te duc eu cu maşina.

Ce fată bună! Până să ajungem m-a luat somnul.

–       Ştii să ajungi de-aici?

–       Unde sunt?

–       La gară...

M-am dat jos.

–       Ştii să ajungi, da? Sănătate!...

A plecat repede. Troleibuzul 85...

–       Stai! Să urc şi eu.

Trolebuzul 85 trece pe-aproape de casă. M-a împins un om de era să cad.

–       Stai aşa! Mă dai jos!

–       Pleca trolebuzul până urci matale! Au! Bă! Omori oamenii!

Chiar am venit de-a berbeleacul când s-a smucit troleul din staţie. Şi omul a vrut să mă ridice.

–       Ce-ai păţit bre?

–       Au-au-au! Stai că mă doare mâna. Au-au! Mi-am rupt o coastă!

–       Vai de mine! Omori oamenii, bă! Aşa se conduce?

A venit şoferul.

–       Ce-ai bre?

–       Mi-am rupt coastele...

–       N-ai nimic. Hai să stai în faţă! Ştii unde să cobori?

–       Da’ cum?

M-am aşezat pe scaunul din faţă.

–       Mamaie să-mi zici când cobori, ca să stau! Bine?

„Bine”, zic şi m-a prins iară somnul. Mă durea greu corpul şi mă luase o stare de amorţeală de parcă eram în patul meu de la cămin. Nu puteam să stau atât. Eram aproape de casă... Eram chiar acasă...! Să cobor acum! Acum-acum!

–       Vreau să cobor acum!

–       Ce zici? Stai să oprească!

–       Acum-acum...

–       Nu se poate bunico! Ai răbdare un pic!

M-am dat jos. E o stradă cu nişte case mari. Nu ştiu unde sunt şi cum să ajung acasă. Să merg în jos ori în sus...

–       Pico, în ce parte e strada Căminului?

–       Ce-aţi spus? Ce cămin?

–       Căminului e strada.

–       Îm! Regret, dar nu cunosc.

–       Nu locuieşti aici?

E o cucoană! A şi plecat. Strada e uşor în pantă şi am mers în jos. Exact jos e intrarea în parc. Are bănci şi e mare-mare. Nu e parcul de la gara Obor. E alt parc. Oamenii trec aşa... Am obosit şi mi-e foame. Pot să stau un pic...

 

–       Mamaie! Ai murit? N-ai murit! Cum ai ajuns p-aici, bre?

–       Cine eşti pico?

–       Muţă, bre!

–       A-a! Hoţu’! Mi-ai furat sacoşa!

–       Stai aşa, nu te da la mine că nu te-am furat eu!

–       Da’ cine?

–       Ei şi de un’ să ştiu? Eu am plecat şi când m-am întors nu mai erai.

–       Da’ unde-ai plecat dacă vedeai că dorm?

–       Să iau vreo două eugenii.

–       Şi aicea unde sunt?

–       Păi nu ştii? Eşti în grădina Cişmigiu.

–       Au! Da’ cum am ajuns pico aici?

–       Ei na! Şi asta vrei să ştiu eu?

Nu e prea înalt băiatul ăsta. E îmbrăcat într-un costum de tercot verzui, aşa de mototolit...

–       Un’ te-ai tăvălit îmbrăcat aşa?

–       Cum bre?

–       Aşa... Ia uite! De când nu ai călcat pantalonii? Şi haina. Bine că ai cămaşă albă!

–       Ce, eşti mama?

–       Păi sunt ca mama ta.

–       Eşti ca mamaia.

–       Ca mamaia? Mă băiatule da’ mi s-a făcut aşa o foame! Parcă ziceai că ţi-ai luat eogenii...

–       Le-am mâncat. Dacă nu te-am găsit în staţie! Ştii ce? Vezi localul ăla, dincolo de drum?

–       Unde, pico?

–       Peste drum... Ce e aia, „pico”?

–       Ei, aşa spun eu...

–       Bine. Mergi matale, traversezi, uite pe unde, vezi? Mergi şi te-aşezi pe locul de-acolo! Stai şi-aştepţi! Dacă-ţi dă vreun om ceva, nu refuzi! Ai buzunare? N-ai? Fiuu! Mamă, n-are buzunare! Prinde-ţi jerseu’ jos şi bagă banii pe la gât. Pe-ăia mici lasă-i în mână...

–       Vrei să cerşesc?

–       Nu vrei să mănânci? Nu ceri nimic. Stai aşa şi te uiţi la om. Îi zici mersi, atât!

–       N-am mai făcut asta, mamă!

–       După aia te duc acasă.

–       Da?

–       Sigur. Nu vrei să ajungi acasă?

–       Absolut.

–       Hai, dă-i drumul! Să te văd!

M-am dus. Am trecut când s-a pus semaforul şi m-am aşezat la colţul clădirii. Nu spun că nu ştiam ce să fac eu acolo. Că nu-mi găseam de stat. Mă dureau picioarele dacă rămâneam mult în loc. Ah-ah! Au înţepenit picioarele complet.

Mi-a dat o femeie cinci lei şi mi-a căzut din mână, după aia i-a luat vântu’ şi i-a găsit un om...

–       E ai matale, tăntico?

–       Dă-i încoace!

–       O, că nu ţi-i iau! N-ai aflat că îţi iei amendă să cerşeşti aci?

–       Eu nu cerşesc.

–       E, nu! Păi ce mă prosteşti? Ai mă tăntico! Nu e mai bine să-mi laşi mie banii ăştia şi vreo două sute dă mii ca să nu chem pe băiatu’?

–       Care?

–       Băiatu’! Băiatu’!

În restaurant stătea la o masă unul în uniformă. Am vrut să plec. M-am uitat după al meu, dar nu l-am văzut unde era. Nici nu văd bine la distanţă. Nu era...

–       Acu’ vrei să pleci? Te-a adus cineva aici?

Omul mi-a pus mâna lui mare pe umăr.

–       Lasă-mă că trebuie să merg acasă! Eu nu am făcut nimic la nimeni...

–       Ce e bunico, se leagă omu-ăsta de tine? Ce ai cu ea, mă? Vrei să faci puşcărie pentru ultraj? Eu sunt avocat şi pot să te înfund de nu mai ieşi de-acolo.

Băiatul meu, trecuse strada!

–       N-am, zice ălalalt. Am ajutat-o că căzuse. Aşa e tăntico?

–       Vreau să merg la mine acasă, am zis!

Şi omu-ăla ţigănos a plecat. Am rămas eu şi băiatul meu.

–       Hai băiatule să mă duci acasă!

–       Păi ce facem bre? Nu trebuie să mâncăm şi noi ceva? Nu vezi ce slab am ajuns?

Da’ chiar, zău! Era slab ca un pui jumulit!

–       Om găsi ceva de mâncare la mine acasă!

–       Ce? Ce-mi tot cânţi acolo? Fiuuu! Muţă, stai! Muţă nu fi prost! Ascultă măcar...!

Uite-aşa s-a cocârjat şi s-a-ndreptat la loc... Se cam scrântise...!

–       Bine bre, zice! Hai că mergem!

M-a urcat în troleibuz, m-a aşezat pe scaun şi am adormit. L-am visat pe Relu, băiatul meu... Se râdea la mine, soarele meu, şi-mi zicea: „Hai mamă, ce mai faci tu acolo? Vino încoace! Unde pico? Aici unde stau eu. Aş vrea să pot, dar nu vrea Dumnezeu...” Unde o fi acuma?

–       Ce zici bre?

–       Dar n-auzi, băiatule?

–       Hai că ne dăm jos! De-aici ajungem tocmai la gară.

–       Uite-acolo, acolo e!

–       În blocu-ăsta înalt?

–       Categoric. Tocmai după el.

–       Mai sigur nu se putea...

Parc-am fi surzit! M-am ridicat. Pe-aici, cu paşii mici, stai ca să nu cad, stai că mă dezechilibrez... Stai! M-am prins de pom. Îmi vine să fac pipi.

–       Ce spui bre? Unde te duci? În parc? Vai, cu cine mi-am găsit să mă asociez!

–       Unde ai lăsat câinele, am întrebat după ce mi-am făcut treaba?

–       Care câine?

–       Stai nu fugi aşa că scoţi sufletu’ din mine! Au! N-aveai câine?

–       Care? Nu-i al meu. Doamnă, doamnă, vă rog! O cunoaşteţi pe bătrâna asta?

O femeie s-a întors un pic spre mine:

–       N-o ştiu.

–       Cum se cheamă strada?

–       Strada Căminului, blocul F.

–       F3, scara 8..., am zis.

–       E încolo...

–       Ce prost sunt, zice Relu, trebuia să număr intrările! Unu, doi,... Acolo e.

Simţeam că mă sufoc. Nu mai aveam aer. Nu mâncasem mai nimic toată ziua... Uite că aproape am ajuns! Acasă are să fie bine...

–       Cum intrăm, mamaie? Ai vreo cheie?

M-am aşezat pe pardoseală.

–       Stai bre, că trebuie să intrăm!

–       N-am ajuns?

–       Unde locuieşti aici?

–       La etajul 2.

–       Şi cum ne ducem sus?

–       Sună la interfon!

–       Te cunosc oamenii ăştia?

–       Da pico. Sună la Tuţa. E aicea, la parter.

Băiatul a făcut ce-o fi făcut şi deîndată a început să curgă, ca un râu, o mulţime de oameni... Fata mea m-a prins în braţe şi m-a tras până în casa lu’ Tuţa. Acolo m-am întins pe dormeză.

–       A-a-ah!

–       Mamă, mamă, stai cu mine! Mamă...!

A apărut un poliţai care l-a chestionat pe băiat:

–       Eşti rudă cu femeia? Cine eşti? Cum te cheamă?

–       E cu mine, am zis, dar cred că nu m-a auzit.

Parcă nu-mi mai ieşeau vorbele din gură!

–       Valeri Mutsev, a spus băiatul.

–       Şi unde munceşti?

–       Sunt student.

–       Eşti student? Da’ câţi ani ai?

–       Treijşase.

–       Şi de când eşti student?

–       De şaişpe ani.

–       Ce? Gura! Ia-ia, că vorbeşte şefu’! Trăiţi dom inspector! Omu’ ăsta zice că e student de 16 ani. Şi până când vrei să fii student, l-a întrebat apoi pe băiat?

Şi cred că ăsta ar fi zis: „Până intru în cartea recordurilor...”, iar telefonul striga: „Cere-i legitimaţia!”...

Am ieşit din apartamentul Tuţei şi am urcat în sus. Ce repede am urcat! Şi acolo n-am trebuit să bat la uşă că părea deschisă ori i-am zis: „Dă-te din drum!”

„Casa mea!” Cât o iubesc! În mijocul sufrageriei mă aşteaptă Aurel, copilul meu. Din el ies razele soarelui aşa cum ies, în icoana mare şi verde de pe perete, din Iisus.

–       Mâncaţi-aş soarele tău! Ce faci tu aici?

–       Te aşteptam. Ai nevoie de o călăuză pentru a ajunge la Porţile Raiului.

–       Ce-mi zici? Unde vrei să mă duci mamă? În Rai?

–       Acum nu mai eşti mama mea.

–       Da’ ce, mă renegi?

–       Doar te îndrum să deschizi Porţile Raiului. O faci o dată la intrarea şi a doua oară la ieşirea din Lume.

–       Şi unde trebuie să ajungem, copile? Tu ştii?... Cine ştie?...

–        Cine ştie, mai spuse şoptit Stafia...? Doar cine este dincolo...