Visul american

Cu niște ani în urmă am fost cinci zile alături de nevastă-mea la Moieciu de Sus, aproape de munții Bucegi. De-acolo poți ajunge în câteva ore, dacă ești bazat, la Padina, Ialomicioara, ori pe Omul.

 Am mers la niște cunoștințe împreună cu doi tipi, soț-soție, veniți de aproape un an din „SUA” (după ce stătuseră acolo peste zece ani), cu mașina lor – pe care el, îl cheamă Mircea, mi-a prezentat-o peste tot, înainte de plecare, ca pe o super-afacere pe care o făcuse de puțină vreme.

Pe drum ne-au vorbit continuu despre viața lor acolo. Interesându-se, văzând cum se schimbase România, s-ar fi întors și nu prea. Împliniseră deja 67 de ani. Cam mulți! În America, e altceva…

Auzind că nu am de lucru, omul s-a indignat:

–       Nu te văd bine! Iartă-mă, dar eu nu te văd bine! Mergi să muncești! Uite, la mine la bloc e loc liber, portar! Opt milioane. Ce? Nu faci mare lucru. Sau, poftim, știu pe unul care are nevoie de om la termopane. Oferă cinșpe milioane. E bine, nu?

Nevastă-mea i-a spus că trebuie experiență.

–       Se învață. Da’ nu vrei! Să știi că eu nu te văd bine. Ia ziarul! Găsește, umblă…! Ce stai? E de lucru, să știi! Când am ajuns în America consultam ziarele. Uite-așa era de gros ziarul de slujbe când ne-am dus, în nouăzeci. Atât! Când am plecat era atât! Pe sfert.

Mircea R. a ajuns în America la invitația fratelui.

Pe fratele său îl cunoscusem întâmplător, era prietenul unui șef de-al meu. Bun electronist, instalase și administrase primul tomograf adus în România. F. rămăsese în Germania și a emigrat în câteva țări până s-a stabilit la Miami. Fiind un tip specializat și apreciat pe domeniul său, a avut angajament până aproape de 80 de ani, cât a împlinit nu demult, însă a renunțat după ce s-a reînsurat, la 77 de ani, cu o tânără de 64…

–       O urâtă cum nu îți imaginezi. Scriitoare!

„ Unde e Rita?”

„Taci, că compune!”

„Ce face?”

„N-auzi să taci?”

Vine Rita.

„Ai compus, draga mea?”

„Da. Am fost inspirată azi…”

E româncă, da. Desigur F. câștiga fabulos. Peste 80.000 de dolari anual. Nu știu dacă poți înțelege! E mult. Foarte mult. S-au dus toți banii lui. Unde? Nu mă întreba. S-au dus. (Mircea a bătut din mâini) Gata! Ce face acum? Se gândește să se mute. I-am zis: „Stai mă acolo! Ai aproape 80 de ani, unde să mai umbli?” E bolnav. Are aia, aia… Dar e îndrăgostit… Ha-ha!

 

Nu m-am bazat pe frate-meu când m-am dus în America. Deloc. Mi-a spus: „Eu te-am adus dar nu poți rămâne la mine. Vă rog să vă mutați – eram și cu Sineta –, să vă mutați cât mai repede!” Era și Rovana pe-atunci. Pe ea a mai suportat-o, pe noi nu.

Ne-am zis: „Unde mergem?” Sineta avea o prietenă care locuia în America, fostă colegă de școală, și i-a dat telefon. Venise cu noi, în avion, din România. Am vorbit acolo, ea că ar avea o pensiune de bătrâni și că ar vrea să împartă afacerea cu altcineva, să meargă juma-juma la profit, știi? Mulți români cumpără afaceri de-astea. Bagi niște bani însă după aia vin banii la tine, iar la sfârșit o vinzi cum ai cumpărat-o. Sunt bani buni, să știi! Găsești greu personal de întreținere calificat.

Sineta știa câte ceva. A făcut niște cursuri de salvare și resuscitare, pe bani, costa… nu mai știu cât, dar a primit o recunoaștere a statutului acesta de… salvator. Nu? Și a mai fost la o casă de bătrâni.

–       Da, a spus Sineta. Era o tehnică de manipulare a bătrânului, îl țineai de-aici, așa, băgai piciorul acesta între picioare, apoi îl săltai și îl răsuceai pe piciorul ăstălalt, scoteai piciorul și îl schimbai, uite-așa, ținându-i corpul sus. Era foarte dificil.

–       Da, a aprobat Mircea, iar când era plin de rahat, de sus până jos… Vai-vai-vai! Nu-ți spun cum era! Nu, nu pot să-ți spun! Groaznic! Dar nu avea de ales! Pe atunci eu nu-mi găsisem de lucru. Și când s-a îndrăgostit moșu’ de tine…

–       Făcea: „I want to fuck you! I want to fuck you!” E! Păi ce, mai putea?

–       Făcuse pe el într-o zi și călcase pe rahat, uite-așa, să-i atragă atenția!

–       Eram în Oregon, la femeia aia, știi, când m-a chemat: „Sineta, vii aici? Îți dau tot ce vrei, lucrăm împreună… După aia, avem nevoie de ajutor, nu știu, făcea, nu vezi că nu mai pot angaja pe nimeni? Ea stătea pe fotoliu, la birou, uite-așa, fuma, bea cafea toată ziua, se uita la unghii, îm-îm! Și se îngrășa. „Vino să m-ajuți!” „N-am timp.” „Da’ ce faci?” „Trebuie să merg să fac rost de nu știu ce.” Se ocupa de administrare. Acolo nu ai voie să rămâi în pană de ceva. Te-a prins, te-a amendat.

–       Și ce amenzi sunt! Îff! Frige! Ești urmărit peste tot. Ai aruncat ceva jos, te filmează, 200 de dolari, ai o mică problemă în trafic, 100 de dolari, dacă e mai mult îți ia carnetul. Și să-l primești înapoi, dai o mie.

Cei mai răi sunt polițiștii pe motocicletă. Când vin ăștia trebuie să scoți actele, le lași pe bord și ții mâinile la vedere, să nu te miști până ajung la tine, iar dacă s-au obosit să vină nu scapi fără amendă. Poți să nu faci o infracțiune, găsesc ei.

Într-o zi am primit amendă că n-am stat la semnul STOP 30 de secunde. Am primit amenda acasă, 80 de dolari. Am mers să contest. Chiar mă gândisem atunci: „Opresc, aștept și plec.” Nu era nimeni pe stradă… Zice omul de la birou: „Stai că avem filmul!” Caută și-mi arată. Era chiar mașina mea. Apoi numără: „1, 2, 3,… 15”. Stătusem 15 secunde! Și m-am gândit, dar nu crezusem că a trecut timpul. Au fost 15. Și? Și am plătit, ce era să fac?

 

Nu mi-am găsit atunci, imediat de lucru. Dar n-aveai decât să iei ziarul de joburi și îți notai câte vrei. După aia, telefonai.

La început nu știam bine limba, mai înțelegeam altele. Prima oară am citit că e de lucru la firma „Nu știu care”. Am luat ziarul, m-am dus la marginea orașului, într-o casă… Erau numai „cioroi” înăuntru. Eu mă îmbrăcasem bine, la costum, mi se spusese că trebuie să fac impresie. Cum am intrat s-au speriat toți și o femeie mi-a zis că îmi aduce registrul contabil. A crezut că sunt de la taxe-impozite, hă-hă! „Nu”, am spus, „am văzut anunțul și am venit pentru un loc de muncă!” Atunci femeia mi-a zis că au locuri de muncă, dar trebuie să mă pricep să folosesc o cazma, că ei înhumează și deshumează cadavre. Era o firmă de gropari, de ciocli. Nu. Asta nu aveam de gând să fac! Am găsit de lucru. Da. Sigur.

Prima oară am lucrat cu ziua. Suni firma de angajare și mergi acolo. Apare câte un angajator și întreabă: „Știe cineva să facă aia, aia, aia? Ridici mâna și mergi cu el. Dacă e mulțumit te cheamă și mâine, și poimâine, cât ține treaba. Nu, pleci! Nu știi să faci ce-ai zis. Adio! Nu-ți dă nimeni niciun ban. În America nu ți se cere diplomă să faci ce e nevoie să faci. Mergi, ți se dă să lucrezi, te pricepi, rămâi, nu, nu! Îți strânge mâna, poți să pleci! La români, asta-i prostia, trebuie diplomă! Ce diplomă? Știi să faci un lucru, exact ce trebuie, la naiba, despre ce vorbim?

Frate-meu a lucrat la cel mai înalt nivel până de curând, la aproape 80 de ani. Nimeni nu i-a cerut vreodată diploma. Știa să facă. Și acum îl rugau unii, doar să colaboreze pe telefon. Doar să-i consilieze, dar nu mai voia.

Am găsit repede de lucru. Era la un tip, Ra…, foarte de treabă. Cum m-a văzut, m-a îmbrățișat. A zis: „Bine că ai venit tu. M-am săturat tot de mexicani și cioroi. Hai, zice, să mâncăm ceva și după aia vorbim de treabă.” Făcea livrări de materiale pentru construcții de interior. Nevastă-sa se ocupa de comenzi, el avea în sarcină aprovizionarea, eu și încă doi mergeam la clienți. Dacă treaba asta îi mergea? O-ho-ho!

Când m-a angajat mi-a zis: „2 $ ora”, după câteva zile mi-a dat imediat 4. N-aveam ce face.

În prima zi m-a pus să adun cuiele căzute prin curte. Era o curte mare și plină de lucruri și materiale. După aceea am livrat marfă clienților. Aveam mașină, încărcam marfa seara, primeam lista și adresa clienților, iar a doua zi umblam prin oraș. Eu nu știam bine limba și nu mă descurcam deloc. Până găseam locul rătăceam aiurea. Am luat o hartă și în fiecare seară, până noaptea, căutam împreună cu Sineta adresa și o notam cu creion roșu. În vremea aia Sineta lua în jur de 900 pe lună, știi, da’ aia nu era muncă și nu puteam trăi așa.

Când m-am mutat la Richard – era jidan, îl chema Richard Dachman și pe nevastă-sa Rachel –,  ăsta m-a luat: „Ești prietenul meu, locuiești la mine, îți dau 6 dolari pe oră.” În momentul acela am zis „Gata! Ajunge! Îți iei lucrurile de la Adelaida! Pa și gata!”

–       Nu s-a așteptat deloc să o las. Când i-am zis că plec a rămas blocată. Nu mai avea pe nimeni să se ocupe de bătrâni. I se părea că îmi dă de-ajuns să vreau să rămân. Am luat-o total pe nepregătite. Mi-a pus niște bani în plus, atunci. Ar fi trebuit să-i dau înapoi. Am crezut că mi-i ia, că se puteau retrage până la mijlocul lunii, dar n-a făcut-o.

–       Da. Și ne-am mutat din Oregon la Seattle. Ne-am luat mașină. Chevrolet-ul ăsta! Dacă era bună? Era perfectă. După aceea ne-am găsit casă. Uite poza! Îm? Și în față e mașina, a doua, Lincoln-ul. Păi da! Aș fi adus-o aici, dar consuma prea mult. Era mult, și când am auzit cât e benzina aici…! E mult. Și acolo crescuse prețul la gazolină, cred că de zece ori de când venisem până am plecat. Nu? Cât era galonul de gazolină la început? Un dolar jumate, parcă. Se făcuse 15. Toate prețurile au urcat așa, pe nesimțite. Mai puțin la papa. Dar și eu am avut un venit în creștere. Prin ultimii ani trecusem de 44.000 de dolari pe an. 44, ehe! Și asta în acte! Câștigam mai mult. Lucram la „Carpet Cleaning”.

Mergea afacerea asta!

Mi-am găsit job-ul în ziar, după ce, într-o zi, Richard mi-a zis că renunță la afacere, că lui nu-i mai trebuie, că și-a făcut plinul. Că pune capac! „Vrei tu să o duci mai departe? Îți trebuie ceva bani pentru mașini, după aia să plătești oameni, taxe…” „Nu, mersi!” Așa ceva n-aveam nevoie.

Am primit cetățenia într-un an jumate. Nu ți-am zis? Cu Sineta a fost mai mult.

–       Da. Eu eram nevasta lui, dar nu aveam legături de rudenie cu frate-său.

–       E-e! Formalități! Ne-am mutat la Seattle într-o clădire mare, cu terasă cu tot. Aveam o grădină mare… Totul era perfect. Plăteam destul taxa de salubritate plus aranjamentul grădinii, tăierea arbuștilor și gazonul. Știi cât făcea asta? 300 de dolari lunar. Plus iluminatul, întreținerea stradală, după aia impozitul pe proprietate… Foarte mult era.

Am fost nevoiți să ne luăm contabil pentru taxe. Era un cioroi, ni l-a prezentat o cunoștință, stătea într-o clădire mică de lemn, plină de lucruri. Mergeai pe un hol lung… în fund avea o chițimie ca un birou. Acolo lucra. N-avea nici dintr-ăsta, calculator. Făcea calculele în minte, nu știu cum, da-i ieșeau bine.

În America taxele sunt cele mai importante obligații ale populației. Ele plătesc liniștea cetățeanului. Nu vrei să fii amendat pentru ceva legat de taxe. Orice întârziere, greșeală, orice, te costă, și nu un dolar doi, sute, poate chiar și mii. Statul îți face reducere la taxele anuale pentru anumite cheltuieli impozitate. Inclusiv cumpărături de aparatură casnică, mașini, utilaje.

Nu înțelesesem cum se face de la început. După primul an am înțeles cum e.

Orice factură se punea la cheltuială și, cumulat, îți putea aduce o reducere a taxelor. Am salvat câteva mii de dolari pe an. Puteai pune și chitanțe. Nici contabilul nu-mi cerea hârtiile, dovada… Trecea orice. Și a mers.

Când am ajuns la „Carpet Cleaning” nu știam ce este. Aveau un sediu puțin în afara orașului; acolo aveau mașinile, 5 la număr și fiecare angajat folosea una.

Covoarele se curățau în casa clientului. Toți aveau hidranți în exteriorul casei. Noi conectam mașina la hidrant, puneam substanțele chimice pentru curățat și băgam furtunul pe fereastră. Aparatul mergea cu vacuum. Scotea impuritățile și spăla cu apă și spumă. Plimbai aparatul dintr-o parte în alta, cât era covorul de mare. Am făcut în cinci ore o vilă întreagă. Luam uneori 4-500 de dolari. Într-o zi. Mai ales la sfârșit. Devenisem șef pe parcela mea și lucram pentru mine. S-au schimbat lucrurile după niște ani și, în 2012, compania s-a retras din Seattle.

Când m-am angajat, șeful, îi ziceam Mitch, era irlandez, m-a trimis cu un mexican, un băiat tare de treabă, care m-a întrebat ce știu să fac și ce-am mai făcut, m-a luat cu el să vadă dacă mă descurc cu utilajul. Când a văzut cum îl manipulez a zis: „Gata, ești angajat! O să te descurci foarte bine.”

Nu știi cât de dificil este să lucrezi, și cât de obositor, cu obiectul ăla, mai greu ca un aspirator obișnuit. Și să lucrezi atâtea covoare într-o casă… Greu. Nu cred că te-ai fi descurcat. Nu știu… (M-a privit depreciativ.) Nu. Exclus. Tu ești altfel de tip. Munceam mult dar aveam și perioade mai ușoare. Câteodată nu curățam decât un covor-două pe zi. Dar luam destui bani pentru a acoperi salariul zilnic, iar într-o săptămână… acopeream bine și beneficiul patronului. Era un serviciu bănos. Și ne-am permis, eu și Sineta, concedii frumoase în Caraibe și Europa. Ți-am spus, aveam de-ajuns să ducem un trai decent în stil american.

Am cunoscut tot felul de oameni.

Într-o zi unul mi-a dat cheia unei vile și m-a întrebat:

„Cureți toate covoarele într-o zi?”

Zic:

„Da.”

„Ține cheia! Mă întorc când ești gata!”

O casă întreagă! O vilă cu etaj! În patru ore am terminat. Dar ce-am tras ziua aceea!

Prindeam rar case întregi, dar când le lucram câștigam bine, mai ales, ți-am zis, din momentul în care am luat mașina și am lucrat aproape pe cont propriu.

Unul dintr-ăștia avea atâta încredere în mine că își lăsa banii la vedere în casă. Și nu erau puțini. Îi găseam aruncați peste tot și trebuia să-i adun de pe covor să nu-i aspire aparatul. Dar n-am luat vreodată ceva… doar mai spre sfârșit când mi-am făcut curaj și am strâns un pumn de monezi…

Erau oameni la care nu ai fi intrat vreodată. Îi refuzam. Nu-ți poți imagina. Am fost la o femeie care avea treisprezece câini. Peste tot căcați de câine! Zice: „Curăță și canapeaua!” „Ce să fac? Pleacă de-aici! Așa ceva nu se curăță!” „Îți dau cinci sute de dolari!” „Nici să-mi dai două mii!”

Altă dată am ajuns la unul care își făcuse casa un depozit de cutii, lădițe, peste tot, erau suprapuse până aproape de tavan. „Nu-nu”, făcea, „ai grijă cum mergi să nu cadă!” Dar nu știam ce avea înăuntru. Nu văzusem niciun mobilier deși nu-mi părea că dorește să se mute. Avea niște cearșafuri mari care le delimitau cumva.

„Stai! Mai cu grijă că dacă le dai jos trebuie să le așez la loc și-mi ia o zi întreagă.”

„A! Și ce aveți de curățat?”

„E înăuntru. Mai, mai încolo.”

Era întuneric, un culoar lung, „știu eu ce are de gând ăsta?”… „Nu, nu e cazul! Nu pot lucra aici” și am plecat.

–       Spune-i de homosexualul ăla!

–       Da. Să vezi! Mergeam la un tip, m-a chemat de câteva ori. Mă plătea bine și în fine, îl găseam dimineața cu un tinerel. Îmi lua mâna și mă mângâia așa… Dă mâna să-ți arăt!

„Da’ mâine mai vii?”

„De ce să vin mâine? Am curățat covorul.”

„Și când ne mai vedem?”

„Când aveți nevoie să curăț covorul.”

„Nu vrei să vii mai târziu, la cină? Poate rămâi peste noapte. Rămâne și Raul.”

Băiatul se purta ca o cocotă, se mișca, avea vocea… Uh!

„Nu, mulțumesc. Sunt însurat.”

„Păcat. Vezi, poate altădată!”…

Dar plătea întotdeauna.

–       Și bordelul…

–       A! Ha-ha! M-a chemat unul într-o zi, locuia într-o clădire înaltă, la etajul 5. Living și patru camere, de curățat carpetele. Locuia singur cu șase fete. Toate tinere. Am curățat și după o săptămână m-a chemat din nou. Mi-a cerut să fiu discret, că nu voia să se vorbească despre el și știi, abia atunci mi-a picat fisa cu ce se ocupa. M-a căutat doar el pentru că nu stătea într-un loc, se muta după o lună, cu tot haremul, să nu fie depistat de poliție. M-a întrebat cine sunt și i-am zis că sunt aici cu nevastă-mea. „Știe să gătească? Nu am mai mâncat o mâncare gătită de nu știu cât timp!” Sineta e bună bucătăreasă, dar numai de mâncare românească. Zic „Știe, dar gătește numai mâncare specifică, fără pizza, paste, mâncare chinezească, fast-food, fructe de mare, d-astea…” „Orice, gătită să fie. O plătesc.” Și i-am zis să vină să gătească…

–       Eu găteam acasă, îți dai seama, da’ pentru ăia… ce știu eu ce le place? Puteai să le prepari orice?

–       Și după aia să-i vezi cum puteau să mănânce sarmale frate-meu! Se lingeau pe degete, și el și fetele lui… Tot ce a pregătit Sineta le-a plăcut. Și sarmale, și tocăniță cu mămăliguță, și ciorbă, și…

–       Ciorba nu ieșea ca asta de-aici, că nu găseam borș, nici leuștean, dar făcusem chiar eu un suc de acrit ciorba și era bună…

–       Bună? Măi cum mâncau ciorbă și cereau supliment…! Da. Într-o zi, era iarnă și au fost câteva zile mai reci, iar Sineta a venit cu haina ei din blană de iepure alb. Când a văzut-o, omului i-a căzut cu tronc: „Nu mi-o dai să o încerc, să văd dacă mi se potrivește?” S-a uitat în oglindă, a umblat cu ea prin casă… „Nu o vinzi? Îți dau bani buni pe ea.” Sinetei îi plăcea, de aceea o adusese din România. A crezut că are să o folosească, dar abia atunci a scos-o din șifonier. Nu erau ierni reci. Decât să o mănânce moliile, mai bine să o dea cât mai putea. Și a vândut-o. După aia omul a început să se fudulească, să se miște ca o madamă… „Vă place?”, le întreba pe fete. „Da. Da.” „Poate am să i-o dau puțin cui merită!” Și s-a așezat, îmbrăcat în blană, în capul mesei… Da. După un timp nu m-a mai căutat. Știu eu ce se întâmplase cu ei?

Firma „Carpet Cleaning” s-a retras din Seattle, avea sediul în Nebraska. Mergea bine și aici dar responsabilul local, Mitch, a renunțat, nu-i mai trebuia. Erau 5 mașini, ți-am zis, nu? După ce a renunțat Mitch, firma a continuat timp de un an cu efectiv minim și am fost propriul meu patron. Am luat o mașină, am alimentat-o, am aprovizionat-o cu detergenți, și am avut clienții mei. Toți banii pe munca mea mi-au rămas mie. Dacă voiam puteam să intru în afacere. Firma îmi vindea mașinile…

„Vrei să le iei tu, R.?”

Ce să iau? Erau prea scumpe. Una mi-ar fi ajuns dar și una singură îți aducea bătaie de cap. Nu eram dornic să răspund de o afacere, dar am cunoscut români care preluau afaceri. Cea mai căutată era asta cu bătrânii. Cumpărai afacerea cu totul, aveai pensionarii tăi, localul, și te ocupai de administrare. Cu personalul de serviciu era o problemă deoarece avea nevoie de autorizare, dar se aranja până la urmă. Era cea mai simplă afacere. Îți ieșeau banii însă pentru a începe aveai nevoie de 50.000 de dolari. Cunoscusem un român care venise cu bani să cumpere o afacere în electronică. Acolo cumperi afacerile. Ai luat-o cu tot cu desfacere. Dar te blochezi pe parcurs dacă nu ai mai făcut asta. Mă întâlneam cu Mitea, ăsta era numele lui… „Ce mai faci?” „Am fost, să vezi, e o treabă aranjată…” Și tot așa. Aiurea! Până am auzit că a luat o pensiune de bătrâni, împreună cu o femeie, tot româncă. Femeia se pricepea. Mai lucrase în treaba asta. Nu faci nimic. Totul e programat, aprovizionare, tot… Și banii intră.

După ce a plecat „Cleaning” din Seattle, am intrat în șomaj pentru un an și jumătate. Mi-am făcut actele de pensionare. Ne-am gândit ce facem că pensia nu mai ajungea să plătim casa. Ajutorul de șomaj era bun, dar pensia nu prea. Dacă avea și Sineta un venit ceva, poate ne descurcam, știi? Am zis să ne întoarcem în țară.

Banca ne-a păsuit un an după ce n-am mai plătit rata pentru casă și am stat până ne-a dat termen de evacuare. Atunci am vrut să vindem mobila și lucrurile pe care nu le puteam lua cu noi. Le-am scos în fața casei. Oamenii treceau… „Cât e asta?” Lăsam la minimum. Canapeaua – 50 de dolari… Făcuse 200 și era impecabilă… „Îff! Cincizeci? Trec mâine să o iau!” L-a mai văzut cineva?

Le-am dat pe nimic. Am așteptat să plecăm. Lumea e săracă, da’ e și zgârcită! Mașinile le-am vândut la firmele care achiziționează mașini second-hand. Le-am luat cu câteva mii de dolari și le-am dat pe câteva sute. Ah cum era Lincoln-ul meu! O minune! Nou, impecabil… Lux! Consuma cam mult…

Am trimis câte ceva spre țară, cu avionul, dar nu lucruri grele. E scump. Am venit aici, stăm în garsoniera asta… Ce casă am lăsat acolo! Avea tot-tot-tot ce-i trebuie! M-aș întoarce oricând acolo. Uite casa! Cu grădină în față. Plăteam să fie aranjată. E obligație. Ia uite! Lincoln-ul! Ba nu, e Chevrolet-ul dinainte. Dar era bun și ăla! Când mi s-a mărit venitul am vrut o mașină mai mare. Înțelegi?

 

Am ajuns la pensiunea prietenei noastre comune Flori, care își ridicase un căsoi, cât un mamut, pe malul pârâului numit Turcu. Flori, bucureșteancă de loc și bulgăroaică de părinți, locuiește cu ibovnicul ei Erol, în mod coincident de origine turcă, ajuns acolo din Constanța. Povestea lor… altădată. Este la fel de bucălată, de îmbuibată cu pilde. Ne-a plouat zdravăn pe drum, am și stat un timp că nu se mai vedea, apoi am rătăcit de câteva ori intrarea spre pensiune, deoarece nu sunt semnele bune la intersecții.

Americanii Mircea și Sineta n-au fost deloc mulțumiți de ospitalitatea turco-bulgarilor. Cei din urmă chiar nu fuseseră mișcați la admirație de aventura lor în cupa de aur a campionilor lumii. Nici vinul nu avea calitate, iar bulzul cu brânză de burduf era mucegăit…

Mai târziu, după ce Mircea a înțeles că totuși eu lucram câte ceva pentru o editură, a renunțat să-mi dea povețe despre mersul înainte prin muncă, iar când a auzit că voiam să public o carte a mea, a hotărât că m-a cunoscut deja prea mult. Sineta însă nu s-a putut stăpâni să o mai caute din când în când pe nevastă-mea, să-i spună ceva noutăți despre neprețuitul ei nepot, despre ginerele avocat de succes și splendida ei fată Rovana…